https://www.facebook.com/444567578740871/

Fundația Culturală „Silviu Oravitzan”, Strada Martin Luther, nr. 4, Timisoara (2026)

06/08/2026

6 august. Schimbarea la Față a Domnului

Pe muntele Tabor, Hristos îi ia cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și urcă să Se roage. În vremea rugăciunii, chipul Său strălucește asemenea soarelui, veșmintele I se fac albe ca lumina, iar alături de El se arată Moise și Ilie. Legea și Prorocii stau înaintea Celui în Care toate își află împlinirea. Un nor luminos îi cuprinde, iar glasul Tatălui se aude din înălțime: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L”. Trei ucenici primesc vederea tainei. Pentru o clipă, ochii lor se deschid către slava ascunsă sub smerenia trupului. Hristos rămâne Același, iar privirea lor capătă puterea de a vedea mai adânc. Schimbarea se petrece și în ochiul care privește, și în inima care primește descoperirea.

Lumina Taborului izvorăște din dumnezeirea Fiului. Ea trece prin trupul Său și îl arată plin de slavă. Părinții Bisericii au numit-o lumină necreată, harul prin care Dumnezeu Se face cunoscut inimii curățite. Este lumina rugăciunii adânci, a tăcerii în care sufletul se adună, a iubirii eliberate de orice umbră. Petru răspunde tainei prin dorința de a ridica trei colibe. În cuvintele sale se simte nevoia omului de a da durată unei clipe care îl depășește. Taborul își păstrează însă rostul de descoperire și pregătire. După lumina văzută pe munte urmează întoarcerea în lume, apropierea Ierusalimului și drumul către Înviere. Rugăciunea îl așază pe om înaintea lui Dumnezeu, iar această întâlnire rodește în felul în care el se apropie de ceilalți. Pacea primită se face blândețe, limpezimea se face discernământ, iar iubirea se face grijă pentru aproapele. Lumina lăuntrică își arată adevărul prin binele pe care îl naște în jur.
Adesea, omul așteaptă ca lumea din jur să se schimbe. Taborul deschide o altă cale: limpezirea inimii. Dintr-o inimă luminată se naște o privire nouă asupra aceleiași lumi. Aproapele este primit ca frate, încercarea devine prilej de răbdare, tăcerea capătă glasul rugăciunii, iar timpul se așază în perspectiva Împărăției. Schimbarea la Față devine astfel măsura schimbării noastre în bine: invidia se preschimbă în bucurie pentru darul celuilalt, răutatea în iertare, mânia în blândețe, tulburarea în pace, singurătatea în împăcare cu sine și cu ceilalți. Adevărata schimbare crește încet, asemenea luminii dimineții. Începe într-un gând păzit, într-un cuvânt rostit cu bunătate, într-o rană lăsată vindecării, într-o mână întinsă la vreme.

Omul caută adesea schimbarea împrejurărilor. Taina Taborului îl cheamă către schimbarea privirii. Aceeași lume capătă alt chip atunci când este privită prin lumină. Aproapele devine frate, încercarea devine loc al răbdării, tăcerea devine rugăciune, timpul devine drum către Împărăție. Inima împăcată vede în fiecare făptură urma mâinii lui Dumnezeu. n tradiția isihastă a Sfântului Munte, rugăciunea înseamnă și coborârea minții în inimă. Acolo, în adâncul ființei, rugăciunea întâlnește răsuflarea, iar omul se așază întreg înaintea lui Dumnezeu. Taborul poate începe în această chilie lăuntrică. Fiecare inimă păstrează un munte pe care Hristos dorește să urce împreună cu noi. Fiecare suflet poartă un loc în care lumina așteaptă să fie primită. Tăcerea are aici un rost esențial. În fața tainei, cuvintele se împuținează, iar inima începe să asculte. Tăcerea Taborului este plină de prezență. În ea, omul își vede rănile, căderile, dorul și chemarea. Lumina lui Hristos pătrunde toate acestea cu blândețe și le așază într-o rânduială nouă. Pocăința devine întoarcerea chipului către lumină.

În calendarul popular, ziua de 6 august poartă numele de Probejenie și marchează hotarul dintre vară și toamnă. Frunza începe să îngălbenească, apele se răcesc, berzele și celelalte păsări călătoare se pregătesc de plecare. Pământul își schimbă veșmântul, iar omul recunoaște în ritmul naturii propria sa trecere. Ziua are și o rânduială a roadelor. Strugurii noii recolte sunt aduși pentru binecuvântare, apoi împărțiți celor vii și în amintirea celor adormiți. În Moldova și Bucovina, primul bob era gustat cu rostirea: „Boabă nouă în gură veche”. Potrivit tradiției consemnate de etnologul Ion Ghinoiu, obiceiul gustării rituale a poamelor la Moșii Schimbării la Față a contribuit la numele popular de Gustar, întâlnit în Muntenia centrală și în vestul Olteniei. La Moșii Schimbării la Față se împărțeau struguri, must și faguri de miere. Darurile pământului deveneau daruri ale pomenirii. Rodul trecea dintr-o mână în alta, iar legătura dintre cei de aici și cei plecați se păstra prin rugăciune. Masa, via, biserica și mormântul intrau în aceeași rânduială a recunoștinței. Și natura pare să rostească în această zi o predică tăcută. Frunza își schimbă culoarea, pasărea își caută drumul, apa primește răcoarea anotimpului care vine, via își așază dulceața în bob. Fiecare făptură răspunde timpului așezat de Dumnezeu. Omului îi revine lucrarea cea mai grea și mai frumoasă: schimbarea inimii. În creația maestrului Silviu Oravitzan, această lumină primește trup vizibil. Aurul, cercul, crucea și geometria sacră devin urme ale unei prezențe. Aurul păstrează lumina și o întoarce către privitor. Crucea adună suferința și biruința. Cercul vorbește despre veșnicie. Repetiția semnului seamănă cu rostirea rugăciunii: aceeași chemare, reluată până când mintea se liniștește și inima începe să vadă. Lucrrile sale cer răgaz. Privirea grăbită întâlnește suprafața; privirea așezată intră în ritmul semnelor. Lumina se schimbă odată cu ceasul zilei, iar lucrarea pare să respire. Aurul devine când văpaie, când liniște, când prag. În această mișcare, materia se deschide către sens, iar arta capătă caracterul unei ferestre.

Schimbarea la Față vorbește despre adevăratul chip al omului, acela luminat de har. Sub zgomotul vieții, sub teamă, mânie și oboseală, rămâne chipul purtător de Dumnezeu. Rugăciunea îl curăță, iubirea îl face vizibil, iertarea îi redă pacea. Fiecare gest bun șterge puțin din praful așezat peste el. Poate că cea mai greea distanță este aceea dintre minte și inimă. Taborul ne arată calea acestei apropieri. Gândul coboară în inimă, inima se deschide către Dumnezeu, iar omul se întoarce în lume cu o privire mai blândă. Acolo începe transfigurarea: în clipa în care lumina primită devine lumină dăruită.
Astăzi, chemarea muntelui ajunge până la fiecare dintre noi. Să urcăm prin rugăciune, să rămânem o vreme în tăcere, să ne privim sufletul în lumina lui Hristos. Să coborâm apoi către ceilalți cu pace, cu iertare și cu bucuria binelui lor. Schimbarea lumii începe în taina unei inimi schimbate.
Sus să aveți inimile!

03/08/2026

Postul și rânduiala inimii

„Când postiți...” (Matei 6, 16)
3 august așază în aceeași zi două repere importante pentru memoria Banatului. Timișoara își amintește intrarea Armatei Române în oraș, iar calendarul ortodox poartă credincioșii prin zilele Postului Adormirii Maicii Domnului. Istoria unui oraș și rânduiala credinței se întâlnesc firesc, amintind că fiecare comunitate își păstrează identitatea prin memoria pe care o cultivă și prin valorile pe care le transmite. Postul ocupă un loc aparte în spiritualitatea răsăriteană. Evanghelia păstrează un îndemn de o simplitate desăvârșită: „Când postiți...” Hristos vorbește despre o lucrare care începe în inima omului și rodește în felul în care acesta privește lumea. Postul dă măsură timpului, limpezește gândul și reașază omul în fața propriului adevăr. Părintele Dumitru Stăniloae scria că înfrânarea „are rostul să-l ferească pe om de scufundarea totală în lume”. În aceeași reflecție, vorbește despre creație ca despre o lume plină de sens, prin care omul poate descoperi prezența lui Dumnezeu. Privirea capătă limpezime, iar frumusețea lumii își dezvăluie adevărata adâncime.

În imaginarul tradițional românesc, postul depășește viața fiecărui om. Tudor Pamfile consemnează o legendă din mitologia populară românească în care Dumnezeu încredințează pământul unor străji, iar oamenii răspund acestei ocrotiri prin cele patru mari posturi ale anului. Povestea vorbește prin simboluri, iar simbolurile păstrează o idee care traversează generațiile: lumea își găsește echilibrul atunci când omul își păstrează rânduiala. Rânduiala păstrează memoria. Rânduiala dă timpului un sens. Rânduiala deschide sufletul către lumină. Crucea devine centrul compoziției, lumina urmează geometria sacră, iar fiecare semn își găsește locul într-o alcătuire care vorbește despre armonie și despre ordinea lăuntrică. Privirea încetinește. Gândul se limpezește. Tăcerea capătă consistență. Fiecare lucrare invită la contemplare, iar fiecare detaliu deschide un drum către sens. Într-un text dedicat frumuseții creației, Dumitru Stăniloae scria: „Lumea creată este și un produs de mare artă.” Gândul acesta însoțește firesc univers lui Silviu Oravitzan. Fiecare lucrare adună tradiția răsăriteană, memoria satului românesc și limbajul artei contemporane într-o singură mărturisire despre frumusețe. Fiecare drum către Dumnezeu începe cu așezarea inimii. În Spațiile Oravitzan, această căutare capătă culoare, lumină și chip.

01/08/2026

1 august | Gustar
Calendarul popular românesc numește luna august Gustar. Un cuvânt care poartă în el ritmulpământului și răbdarea unei lumi pentru care timpul avea chipul roadelor. Livezille își potrivesc fructele în lumină, grânele își împlinesc rostul, viile își pregătesc ciorchinii, iar omul începe să privească spre ceea ce a semănat cu multe luni înainte. Gustarul vorbește despre rod, iar rodul vorbește întotdeauna despre timp. În Banat, Simeon Mangiuca a lăsat pagini de o frumusețe aparte despre această lună. Pomii primesc sprijin sub greutatea fructelor, semințele se aleg cu grijă pentru primăvara viitoare, poamele se pun la uscat, ogorul se pregătește pentru semănătura de toamnă, stupii intră într-o nouă rânduială. Viața curge prin continuitate, iar omul învață că adevărata bogăție se naște din răbdare.

Aceeași răbdare însoțește și opera lui Silviu Oravitzan.

Privirea lui se întoarce mereu către Ciclova Montană. Satul copilăriei capătă valoarea unui centru spiritual, a unui loc în care natura, memoria și lumina alcătuiesc aceeași respirație. Dealurile, stâncile, grădinile și casele depășesc hotarul geografic și intră într-o geografie lăuntrică, aceea în care fiecare loc păstrează amprenta unei întâlniri dintre om și Dumnezeu. Petre Comarnescu vedea în această pictură o transfigurare a valorilor folclorice, o lume trecută prin filtrul unei sensibilități care ridică materia spre simbol. Andrei Pleșu vorbea despre un artist al luminii solare, al ordinii și al bucuriei, iar Coriolan Babeți descoperea în lucrările sale „ogoare de culoare”, acolo unde lumina și forma cresc împreună, asemenea holdelor ajunse la vremea secerișului.
Privind această lucrare, gândul se oprește firesc asupra potirului. El se ridică din mijlocul unei cruci alcătuite din semne, ritmuri și ornamente care amintesc de țesăturile vechilor biserici, de broderiile liturgice și de răbdarea mâinilor care au înțeles că frumusețea înseamnă, înainte de toate, așezare. Crucea pare să rodească asemenea unui arbore, iar lumina curge prin fiecare formă până când întreaga compoziție respiră ca un singur trup.

În tradiția creștină, pâinea și vinul reprezintă rodul pământului și al muncii omenești.

În pictura maestrului, acest rod primește o dimensiune cosmică. Aurul, culoarea, semnul și lumina adună creația într-o singură imagine a comuniunii. Pământul urcă spre cer prin pâine și vin, iar cerul coboară spre om prin lumină. Gustarul și pictura lui Silviu Oravitzan împărtășesc aceeași rădăcină. Amândouă vorbesc despre rod. Rodul pământului se adună în hambare. Rodul spiritului se adună în memorie. Rodul artei se adună în lumină. Poate că tocmai aici se află una dintre marile lecții ale acestei luni. Recolta înseamnă mai mult decât belșug. Ea înseamnă împlinirea unei făgăduințe. Semințele încredințate pământului primăvara se întorc acum sub chipul pâinii. Strugurele își poartă în sine vinul. Lumina verii își găsește locul în aurul icoanei. Fiecare început își caută rodul, iar fiecare rod deschide un nou început. Opera lui Silviu Oravitzan păstrează această rânduială. Ea adună pământul, memoria, tradiția și credința într-un limbaj al luminii. Fiecare lucrare poartă ceva din tăcerea livezilor bănățene, din răbdarea țăranului care privește cerul, din bucuria secerișului și din solemnitatea altarului.
În prima zi a lui Gustar, această întâlnire dintre pământ și cer capătă chipul unei picturi. O imagine în care rodul își află împlinirea, iar lumina își găsește locuință.

21/07/2026

O bursă are darul rar de a vedea viitorul înaintea tuturor. Fundația Culturală „Silviu Oravitzan” s-a născut din convingerea că arta își împlinește destinul prin continuitate, iar patrimoniul își găsește viitorul în oamenii care aleg să îl înțeleagă, să îl ocrotească și să îl ducă mai departe. O fundație culturală își împlinește menirea atunci când deschide drumuri, adună oameni în jurul acelorași valori și oferă încredere acolo unde începe un destin.

Prima bursă acordată de Fundație așază o piatră de temelie în această misiune. Ea vorbește despre responsabilitate, generozitate și despre credința că cea mai valoroasă investiție se face în oameni. Bursa i-a fost acordată Iustinei Bănceanu, absolventă a programului de master Restaurare din cadrul Facultății de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara, pentru cercetarea sa dedicată restaurării icoanelor pe sticlă. Alegerea exprimă respectul pentru una dintre cele mai prețioase misiuni ale lumii artei: păstrarea memoriei culturale și transmiterea ei către generațiile care vin. Acest început poartă amprenta profesorului Mădălin Bunoiu, președintele Fundației Culturale „Silviu Oravitzan”, prin viziunea unei fundații care susține excelența, cultivă responsabilitatea și creează punți între marii creatori și tinerii care vor avea grijă de moștenirea lor. Prin această bursă, Fundația își afirmă una dintre vocațiile sale esențiale: aceea de a încuraja excelența, de a susține formarea noilor generații și de a contribui la păstrarea patrimoniului cultural românesc.

Mulțumim Rotary Club Timișoara Cetate, partenerul care a făcut posibilă acordarea acestei prime burse și care a ales să transforme generozitatea într-un gest cu ecou peste ani.

Prezența maestrului Silviu Oravitzan a dat acestui moment o încărcătură aparte. Artistul care a făcut din lumină un limbaj și din semn o formă de cunoaștere a privit cm o nouă generație primește încrederea de a păstra vie frumusețea patrimoniului românesc.

Prima bursă a Fundației Culturale „Silviu Oravitzan” înseamnă începutul unei tradiții. O tradiție în care talentul, excelența și responsabilitatea față de patrimoniu își dau întâlnire, an de an, sub semnul luminii.

20/07/2026

Sfântul Ilie. Despre foc, lumină și rod

Puține sărbători adună laolaltă cerul, pământul și memoria unui popor așa cm o face ziua Sfântului Ilie. În această zi, satul românesc își amintea că fiecare rod se cuvine primit cu recunoștință. Sub un măr păstrat neatins până atunci erau chemați copiii satului, iar primele mere se împărțeau pentru sufletele celor plecați. Tot acum se deschideau stupii, fagurii ajungeau mai întâi la biserică, iar mierea devenea dar pentru familie și pentru vecini. Mărul și mierea vorbeau despre binecuvântare, comuniune și continuitatea vieții. În Scriptură, Ilie este prorocul focului. Glasul lui ridică poporul, focul coboară peste jertfă, iar carul de foc îl poartă spre cer. Tradiția românească îl așază printre nori, iar fiecare tunet păstrează amintirea luptei pentru adevăr și lumină.

Aceeași lumină străbate și opera lui Silviu Oravitzan.

Timp de aproape patruzeci de ani, artistul s-a întors la aceleași semne, crucea, centrul și lumina. Întrebat de o fetiță din New York ce pictează, a răspuns simplu: „Numai cruci.” Răspunsul acesta cuprinde întreaga lui biografie spirituală, începută în Ciclova Montană, printre prescuri, covoare țesute, lumina sărbătorilor și mirosul pâinii dospite
„Semnele au rămas la noi. Înțelesul lor a rămas însă la Dumnezeu.” În aceste cuvinte se află cheia operei sale. Crucea, cercul și pătratul devin un alfabet al spiritului, iar aurul încetează să mai fie culoare și se transformă în lumină. Lucrarea de astăzi vorbește tocmai despre această întâlnire dintre foc și lumină. Crucea așterne întreaga compoziție într-o ordine aproape liturgică, aurul deschide privirea către lumina dumnezeiască, iar roșul aprins din centru păstrează memoria focului care l-a purtat pe proroc spre cer. Nimic nu caută spectaculosul. Totul conduce privirea către centru, acolo unde, după cuvintele artistului, se întâlnesc „crucea, centrul și lumina.”

Poate tocmai de aceea, între mărul scuturat în dimineața sărbătorii, fagurele plin de miere, tunetul care străbate cerul și această lucrare a lui Silviu Oravitzan se simte aceeași respirație. Fiecare vorbește, în felul său, despre rodul care vine după răbdare, despre lumina care însoțește credința și despre focul care ridică omul către Dumnezeu.

„Crucea este alfabetul picturii mele.” Iar în ziua Sfântului Ilie, acest alfabet capătă strălucirea unei sărbători în care pământul, cerul și omul rostesc aceeași rugăciune prin lumină.

13/07/2026

„M-am născut într-o lume de semne, adică într-un sat din sudul Banatului.” Copilăria are uneori puterea unui început de Evanghelie. Tot ceea ce urmează se află deja acolo, în stare de sămânță. Pentru Silviu Oravitzan, lumea începe în Ciclova Montană, în mirosul pâinii dospite, în lumina dimineții și în mâinile bunicii care frământă aluatul. „Mă trezeam dimineața, mai ales în zilele de sărbătoare... În acele zile eram purtat de o lumină a straielor amplificată și potențată la o supralumină, pe care o simțeam și înlăuntrul meu.” Pâinea primește chip de cruce. Prescura adună în ea pâinea și rugăciunea. Împletitura urcă din aluat în părul fetelor, din părul fetelor în cusătura cămășii, din cămașă în scoarță, din scoarță în pictură. Același semn își continuă călătoria prin generații. Artistul privește toate acestea cu uimirea copilului care descoperă lumea. „Pregătirea aluatului, plămădeala, munții aceștia de făină care își schimbau forma, era un spectacol pentru mine.” Spectacolul acela rămâne viu și astăzi. Pânzele lui păstrează aceeași răbdare cu care se frământă pâinea și aceeași rânduială cu care se țese un covor. Firul urmează firului, semnul se așază lângă semn, iar întreaga țesătură începe să respire asemenea unei rugăciuni. Silviu Oravitzan urmează acest drum până la izvorul lui. „Săpând în aceste simboluri, sapi în grădina ta, dai de o apă curată care este bună de băut pentru toată lumea.” Grădina aceasta rodește în fiecare lucrare. Scoarțele, cusăturile, porțile, crucile și ornamentica Banatului își găsesc un nou trup. Semnul își păstrează memoria și își lărgește rostul. Satul își deschide porțile către lume. Pavel Șușară surprinde această mișcare într-o imagine memorabilă: „Era un limbaj paradisiac, un limbaj al începuturilor noastre edenice, însemnele pure ale comunicării nemijlocite cu Dumnezeu.” Din acest alfabet se naște lumina. „Materia se deschide, înflorește, își pierde opacitatea și devine un mediu transparent care generează lumina din propriile sale resurse, lumina aceea fără sursă și fără istorie.” Lumina se adună în aur, iar aurul își schimbă firea. Nicolae Balotă surprinde această prefacere cu o formulare de o rară frumusețe: „În toate lucrările în care plouă cu aur, culoarea sacră, vedem esența icoanei, care este prezența sacrului.” Silviu Oravitzan răspunde cu aceeași simplitate care îi însoțește întreaga operă: „Concret, aurul, materie, devine duh.” Între pâinea frământată într-o dimineață din Ciclova Montană și aurul unei picturi se întinde aceeași cale. O cale pe care semnul devine limbaj, materia primește lumină, iar lumina capătă chip. Privirea urmează acest drum încet, asemenea mâinii care mângâie o scoarță veche și recunoaște, fir cu fir, memoria unui neam. Acolo, în această țesătură de semne, Banatul își rostește partea lui de veșnicie.

08/07/2026

Klosterneuburg. Memoria pietrei, alfabetul luminii.

„Crucea este alfabetul picturii mele.” Silviu Oravitzan

Unele locuri păstrează timpul în piatră. Altele îl așază în lumină. Klosterneuburg le cuprinde pe amândouă. În 2005, Silviu Oravitzan participă, ca invitat de onoare, la Simpozionul „Fântâna Europei”, desfășurat la Kaisersteinbruch, în Austria. Întâlnirea cu Wander Bertoni, sculptorul format în atelierul lui Constantin Brâncuși, și dialogul cu Otto von Habsburg, președintele organizației PanEuropa, aduc împreună oameni pentru care cultura reprezintă una dintre marile forme de unitate ale Europei. În acel spațiu al memoriei și al reflecției, opera lui Silviu Oravitzan își găsește firesc locul.

Doi ani mai târziu, în 2007, această apropiere rodește la Klosterneuburg.

Peste nouăzeci de picturi, sculpturi, basoreliefuri și desene intră în spațiile impunătoarei abații întemeiate în secolul al XII-lea și dezvoltate, în vremea împăratului Carol al VI-lea, într-unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri monahale ale Europei. Gândit ca o expresie a culturii și spiritualității habsburgice, Klosterneuburg adună în zidurile sale aproape nouă secole de istorie, rugăciune și artă. În acest spațiu, opera lui Silviu Oravitzan respiră cu o naturalețe care impresionează. Piatra poartă memoria locului. Lumina îi descoperă adâncimea. Semnul îi oferă ritm și măsură. Aurul î; răspândește strălucirea cu discreția icoanelor vechi, iar crucea își asumă rostul de centru al compoziției și al privirii. Cercul, pătratul și proporțiile construiesc un alfabet vizual care trimite către arhetipurile fondatoare ale culturii europene. Fiecare lucrare deschide un spațiu al contemplației, iar fiecare sală primește această prezență cu firescul unui loc care își recunoaște propria vocație. Albumul dedicat expoziției vorbește despre „înnobilarea spațiului istoric”. Expresia surprinde cu finețe atmosfera acelui moment. Arhitectura și pictura alcătuiesc o singură respirație. Lumina se așază pe piatră, piatra îi răspunde prin memorie, iar privitorul descoperă o armonie care pare să fi așteptat această întâlnire.

Radu Preda observa că pictura lui Silviu Oravitzan conduce privirea către sensurile profunde ale lumii și redescoperă ordinea care a însoțit dintotdeauna creația. La Klosterneuburg, această ordine capătă consistența spațiului. Zidurile, bolțile și lucrările alcătuiesc împreună un parcurs în care fiecare pas apropie privitorul de centrul simbolului.

Klosterneuburg rămâne unul dintre marile repere ale itinerarului european al lui Silviu Oravitzan. Întâlnirea dintre o operă construită din lumină și un spațiu clădit pentru permanență oferă una dintre acele clipe rare în care arta, arhitectura și spiritul rostesc aceeași limbă.

06/07/2026

Înainte de lumină, a fost fotbalul.
Copilăria are darul de a recunoaște devreme ceea ce iubește. Îți arată un drum, iar timpul îi dă o altă formă. Silviu Oravitzan visa, în copilărie, să fie portarul Uruguayului. Îl fascina Roque Máspoli, omul care, în 1950, a apărat poarta echipei ce avea să cucerească titlul mondial după legendara victorie de pe Maracanã, în fața Braziliei.
Fiecare Campionat Mondial își are eroii săi. Anul acesta, multe dintre povești s-au scris între buturi. Parade, reflexe și intervenții care au schimbat soarta unor meciuri ne-au întors cu gândul la prima mare pasiune a maestrului. fotbalul a rămas aproape de sufletul său. Urmărește și astăzi fiecare Campionat Mondial cu aceeași emoție cu care, odinioară, își imagina că va apăra poarta Uruguayului.

În prima fotografie, Silviu Oravitzan și fratele său, Gheorghe Crețu. O fotografie de familie în care un copil pare să fi împachetat deja un vis: poarta Uruguayului.
În cea de-a doua fotografie, Roque Máspoli, portarul Uruguayului campion mondial în 1950. Eroul care a inspirat visul unui copil din Banat.

Silviu Oravitzan visa să fie portarul Uruguayului.
A ajuns să apere altceva: lumina.

02/07/2026

Iulie. Cuptor în 4 timpi
Crucea se rotește și păstrează centrul. Patru direcții se deschid asemenea unei respirații, patru semne roșii le așază în echilibru, iar aurul țese peste ele o lumină coaptă, de Cuptor. În pictura lui Silviu Oravitzan, geometria capătă memorie. Semnele vorbesc despre o lume care își cunoaște rânduiala, iar centrul adună fiecare drum într-o singură prezență. Theodor Cazaban vedea în această pictură o arhitectură a nevăzutului:

„Cred că, în pictura lui Oravitzan, suntem în fața simbolului fundamental, acela al Crucii. Crucea se poate roti la infinit. Labirintul se rezolvă în Mandala, Mandala fiind starea finală.”

Și, privind aceeași ordine interioară, adăuga:
„Tetraedrul este foarte necesar așezat în arhitectura bisericilor bizantine: cei patru evangheliști sunt pe cele patru coloane care susțin cupola. Cupola este centrul. Ei sunt și punctele cardinale, sunt și semnele zodiacului. Acest tetraedru ne dovedește că ne aflăm într-o reprezentare a celor nevăzute. Central este tronul. În jurul lui stau cei patru Arhangheli.” Privită prin această cheie, lucrarea își găsește un ecou firesc în calendarul tradițional românesc. Iulie, Cuptor, Cuptori sau Coptori, este luna fierbințelilor și a coacerii. Rodul ajunge la măsură, iar omul privește spre cer cu aceeași grijă cu care privește spre holdă. Calendarul acestei luni păstrează una dintre cele mai bogate rânduieli ale anului. Zile „ținute”, sărbători, interdicții și gesturi simple alcătuiesc o pedagogie a ocrotirii. Recolta se cere apărată, iar lumina, așezată în rostul ei. (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român)
Până și sfaturile lui Simeon Mangiuca păstrează aceeași măsură: semănături noi pentru toamnă, apă pentru straturi în vreme de secetă, sare și chimen în pâinea coaptă în Cuptor și Gustar, grijă pentru fânul proaspăt. Viața de fiecare zi urmează același ritm pe care îl păstrează și sărbătoarea.

În această lumină, cele patru săptămâni ale lui Cuptor pot fi citite și în lucrare.

Săptămâna secerișului. Grila romboidală păstrează ordinea lanului. Fiecare semn își găsește locul asemenea snopilor așezați după seceră. Rodul începe întotdeauna prin rânduială.

Panteliile. Cele patru repere roșii veghează marginile compoziției. În calendarul popular, Panteliile, surorile lui Sântilie, poartă puterea focului și a furtunii. Oamenii țineau aceste zile pentru ocrotirea holdelor, iar solomonarii, păzitori ai norilor și ai grindinii, rămâneau mărturia unei lumi în care cerul și pământul se aflau într-un dialog neîntrerupt. (Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român)

Sântilie. Aurul adună lumina asemenea spicului ajuns la deplina coacere. Cele patru direcții se întâlnesc în centru, asemenea celor patru evangheliști care susțin cupola. Focul își găsește măsura, iar lumina își găsește locuirea.

Săptămâna Verii. Privirea urmează brațele crucii, străbate cele patru zări și se întoarce în centru. Drumul se închide asemenea unui cerc, iar cercul deschide o altă privire.

Poate că adevăratul chip al lui Cuptor se află tocmai aici. În clipa în care pâinea, lumina și semnul încep să vorbească aceeași limbă. Crucea deschide lumea în patru direcții, centrul le ține împreună, iar aurul lasă timpul să se coacă în liniște. În fața unei astfel de lucrări, iulie încetează să fie o lună din calendar și devine o stare a lumii.

29/06/2026

Cheile Raiului
În tradiția românească, Sfântul Petru poartă Cheile Raiului. El deschide porțile cerului, însoțește pașii lui Dumnezeu prin lume, ocrotește holdele și vestește miezul verii. Sărbătoarea lui poartă roșul marilor praznice, al nedeilor și al bucuriei împărtășite de întreaga comunitate. n creația lui Silviu Oravitzan, cheia devine semn. Ea deschide o altă poartă, una a privirii și a înțelegerii. Crucea ocupă centrul, lumina îi urmează, iar aurul adună în jurul lui memoria unei lumi care a învățat să citească sacrul prin simboluri.
„Crucea este alfabetul picturii mele”, mărturisea artistul.
Lucrarea aceasta vorbește despre centru. Despre locul din care pornesc sensul, lumina și întâlnirea cu sacrul. Crucea roșie amintește de roșul calendarului, culoarea marilor sărbători, iar liniile care o înconjoară par să deseneze o trecere, asemenea unei porți care se deschide către un spațiu al contemplației. Poate că aceasta este și cea mai frumoasă legătură dintre Sânpetru și pictura maestului Silviu Oravitzan. Cheile Raiului deschid cerul în tradiția populară. Arta deschide, cu aceeași discreție, un drum spre interior, spre suflet,acolo unde lumina și semnul își (re)găsesc rostul.

La mulți ani binecuvântați tuturor celor care poartă numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel!

Fundația Culturală „Silviu Oravitzan”

06/08/2026

03/08/2026

01/08/2026

21/07/2026

20/07/2026

13/07/2026

08/07/2026

06/07/2026

02/07/2026

29/06/2026

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Establishment

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request