30/05/2025
Acel filosof încântător, apostol alb al analiticului, care a fost Brand Blanshard, are o remarcă
încântătoare în apărarea limpezimii cognitive: „Scriitorii persistenți în obscuritate se vor
dovedi, de obicei, a fi ființe umane defecte” (On philosopical Style, 1954, pp. 52-3). Blanshard se
referă aici la faptul că prin stilul lor de a scrie, aceștia arată cm își tratează cititorii și,
extrapolând, cm își tratează semenii. Referindu-se la stilul abordat în filosofie, această
afirmație poate fi generalizată întregului domeniu auctorial, distincțiile dintre tipologia unui
autor într-un domeniu sau altul devenind tot mai irelevante, după anii `60, cu atât mai mult în
lumea interconectată, trans- & inter- disciplinară de azi. Aici, autorul persistent obscur, fie el
scriitor, artist, ori poate cineast, este asemeni unui bătăuș (bully), care încearcă să îi umilească
pe ceilalți, pentru ca astfel să îi supună.
M-am folosit de această digresiune introductivă pentru a discuta nu doar actuala serie de lucrări
a artistului vizual Daniel Gaciu – obiecte în afara timpului –, ci întreaga sa practică artistică.
Cu câteva excepții pur figurative, tropi simbolici ca borne de semnificație în interiorul
diverselor serii, lucrările sale par o masă densă de linii compoziționale și pete de culoare, cât
mai discrepante. Ritmul vizual ce unifică pânza, este în aparență o compoziție este atât de
dispersată, atât de ondulată de ecouri în toate direcțiile, încât nu o putem privi selectiv. Am
numit asta, cam evident ce-i drept, într-un alt text dedicat artistului ca horror vacui. Gaciu nu
începe cu un motiv clar, ci lucrează simultan la toate zonele imaginii distribuind contrastele de
culoare astfel încât acestea să răsune pe toată suprafața; spre exemplu, modul în care triada
portocaliu / verde / roșu-roz este răspândită și solicită la rândul său diferite nuanțe de albastru
vecine. Este ca un labirint energic (& energetic) care pare să se extindă mereu lateral înspre
afara suportului. Am menționat accentuat aparență, pentru că la Gaciu avem de a face mai
mereu cu această stare a ceva care pare, însă este mereu altceva. El nu este acel autor persistent
în obscuritate de mai sus, monologic, ci unul care ne invită la dialog. Tot ce trebuie să facem
noi pentru a intra în acest dialog, este să privim îndelung.
Cu cât privești mai mult, descoperi tot felul de indicii, unele scrise, altele mici și figurative,
ascunse într-un colț al compoziției sau în locurile în care privirea nu ne este atrasă natural. Este
ca și cm artistul și-a făcut un țel în a induce în mintea privitorului tot felul de pareidolii, pe
care acesta le descoperă uimit prima dată, pareidolii care însă nu există cognitiv, ci sunt pre-
conștiente, sugerate. Adesea acestea sunt obiecte materiale, pentru că le ghicim textura și
dimensiunea spațială, neinventate însă, și, deci, în afara timpului. Așadar, în sensul analogiei
prezentate, acesta nu comandă ca bully-ul de mai sus, însă nici nu se arată cuminte ca în cazul
celor care au făcut din actul de creație o profesie similară cu a funcționarului public care bifează
și arată subiecte la moda, ci, asemeni cuiva care încearcă să se înțeleagă deopotrivă pe sine cât
și externul, ne invită la dialog, unul în care acesta nu face afirmații pre-stabilite, ci, pe care
deopotrivă cu privitorul încearcă să (re)descopere valabilitatea acelor axiome care ne spun că
1
ceva poate fi într-un singur fel, într-o singură stare, într-o singură dimensiune și, implicit, într-
un singur timp
Un idealist par excellence, Gaciu ne trimite cu gândul prin alegerea acestui în afara timpului la
o viziune holistică de inspirație platonică asupra lumii. Pare a instituii același grad, aceeași
ordine între reprezentare și imitație, cm transpare în dialogul „Philebus", dedicat teoriei
mimesis-ului. Vorbim de o formă extremă de realism care sugerează că entitățile descrise,
aceste obiecte fără timp, trăiesc într-o dimensiune la care nu avem acces, care nu au proprietăți
spațio-temporale sau cauzale, fiind astfel eterne și neschimbătoare, abstracte; pe când, în
lumea celor patru dimensiuni pe care o populăm, aceste obiecte ale dublului (sau copii de
ordinul doi), ne apar ca imperfecte, mâncate de legile spațiale și temporale cărora le sunt
supuse. Ca în cazul mimesis-ului platonic, artistul dublează ceea ce este unic (adesea ceea ce
este cel mai simplu în formă sau înțelegere, mai primordial), geometriile ascunse (forma ca
„ideea”) coborâte la nivelul cel mai material, cel carbonic.
Uitându-ne cu atenție la compozițiile sale, la felul în care așterne culoarea fie cu pensula, fie cu
aerograful, cm multe elemente compoziționale pare că țâșnesc oblic din exteriorul lucrării ca
un afluent, ne putem da seama că elementul primordial din care se revendică sistemul său este
apa. Acea apă atât de simbiotică corpului nostru ca particulele elementare „Fie să dispară în
adâncuri, fie să plece spre orizontul îndepărtat, să se lege de profunzime sau de infinit, acesta
este destinul omului, deoarece el își trage imaginea din destinul apei,” scrie Gaston Bachelard,
în influenta „Apa și visele”.
Horațiu Lipot
