ART-e

21/08/2026

Ginko Biloba - detalii fine pe perete

18/08/2026

17/08/2026

Adesea mă gândesc la distanța dintre a înțelege de ce are nevoie un copil și a reuși să îi oferim, în viața de zi cu zi, suficiente ocazii pentru ca acea nevoie să fie întâmpinată.

Uneori avem recomandările unui psiholog sau ale unui cadru didactic, alteori pur și simplu observăm: îi este greu să piardă, renunță când ceva nu îi iese, perfecționismul îi umbrește bucuria de a crea, îi este greu să își păstreze atenția sau să spună ce simte. Poate știm și ce l-ar ajuta, numai că între a ști și a face loc acestor lucruri se așază viața, cu ritmul ei. Toate acestea trebuie trăite.Toleranța la frustrare se exersează când ceva nu iese și există timp pentru încă o încercare, atenția poate crește în jurul unui proiect care stârnește curiozitatea, o emoție își poate găsi cuvintele într-o poveste, iar răbdarea, coordonarea și flexibilitatea se așază firesc prin joc și artă.

De aici s-a conturat ideea întâlnirilor la Pui de Soare care să pornească de la copil și de la ceea ce are el nevoie, ținând cont de observațiile părinților sau, acolo unde există, de recomandările unei evaluări de specialitate. Uneori, atelierele sunt individuale alteori într-un grup foarte mic, pentru că unele lucruri au nevoie de atenția și timpul unui adult, iar altele se învață tocmai împreună cu alții.

Grupurile se pot forma treptat, dacă vor exista solicitări, cu atenție la nevoile copiilor, nu doar la vârsta lor.

Sunt situații în care este nevoie de terapie și altele în care sunt suficiente contexte potrivite pentru a exersa ceea ce încă este greu, iar uneori cele două se completează firesc. Viața copilului continuă dincolo de cabinet și are nevoie de locuri în care ceea ce învață să poată fi trăit.

Poate aveți și voi acel gând: „simt că aici i-ar prinde bine puțin ajutor”.
La Pui de Soare putem porni chiar de acolo, cu timp și răbdare, prin joc, artă și poveste. 🌞

13/08/2026

Ce ați făcut interesant în vacanța aceasta?

Eu, printre altele, am învățat să fac un evantai retractabil, numai bun pentru zilele acestea de vară!
Partea cea mai frumoasă este că am învățat de la un copil, unul plin de lumină și creativitate.

La atelier, pentru o vreme, rolurile s-au schimbat. Eu am fost învățăcelul. Am urmărit, am întrebat, am greșit câte puțin, am reluat, iar el mi-a arătat cu răbdare ce și cm trebuie făcut.
Mi-a plăcut mult firescul acestei schimbări.

Ne gândim adesea la ce le putem oferi noi copiilor, ce îi putem învăța, ce experiențe putem pregăti pentru ei. Dar mi se pare la fel de important să existe și momente în care facem loc pentru ceea ce vine dinspre ei: pentru ceea ce știu deja, pentru lucrurile pe care le-au descoperit singuri, pentru ideile și priceperile lor. Pentru bucuria de a spune: „Stai, că îți arăt eu!”

E aproape magic să știi ceva și să descoperi că acel ceva poate fi valoros și pentru altcineva. Iar când un copil explică, demonstrează, caută o altă cale dacă nu ai înțeles și așteaptă să reușești, nu mai este doar cel care te „învață”. El devine, pentru o vreme, cel care are ceva de dăruit.

Cred că avem nevoie să le oferim copiilor mai multe astfel de ocazii. Nu doar să le oferim răspunsuri, ci să fim curioși ce au ei de spus și, din când în când, să-i întrebăm:
„Tu cm ai face?”

S-ar putea să aflăm lucruri la care nu ne-am fi gândit. Să fim surprinși. Să plecăm și noi puțin mai bogați din întâlnirea cu ei.
Iar atelierul acesta nu a fost doar despre cm se construiește un evantai. Printre îndoiri de hârtie, lipici, încercări, greșeli și reluări, și-au făcut loc firesc discuții despre bucurie, despre frumusețea drumului parcurs împreună, nu doar a destinației, despre exigență și perfecționism, despre consecvență și despre cât de folositoare pot deveni greșelile atunci când nu ne grăbim să le privim ca pe niște eșecuri.

Am început prin a învăța să fac un evantai și am ajuns, fără să ne propunem, mult mai departe.
Ce atelier!

Oare cine pe cine învață? 🌞
Pui de Soare – Bucuria de a fi.

19/06/2026

La început de vacanță, cu poftă de joacă și fără indicații, cu libertatea de a face conexiuni, de a ne lăsa purtați de neașteptat și de a ne amuza descoperim cât de spectaculos gândesc copiii atunci când nimeni nu le spune dinainte ce ar trebui să vadă sau să facă.

Printre cele mai frumoase lucruri pe care îl putem face pentru ar fi să le protejăm această libertate de a-și imagina și să-i privim cu aceeași uimire cu care ei descoperă lumea, zi de zi. 🌞

14/06/2026

Într-un atelier recent, la început am auzit de mai multe ori: „Nu știu…”, „Cum vrei tu!”
Și mi-am dat seama cât de familiar îmi este acest reflex la mulți copii. Chiar și atunci când li se oferă libertate, primul impuls este adesea să se uite spre adult, să înțeleagă ce se așteaptă de la ei, să afle dacă fac „bine” sau să ghicească varianta corectă.

În acel moment am ales să nu fac ceea ce noi, adulții, facem adesea foarte repede. Nu am sugerat idei, nu am oferit model, nu am corectat și nu am grăbit procesul. Am ales, pur și simplu, să fiu prezentă și să las suficient spațiu.
Treptat, ceva s-a schimbat: copilul a început să creeze o lume proprie pe care a numit-o „Lumea de Sus”: acolo oamenii știu să se bucure și să se respecte, este liniște, nu există caniculă, locuințele sunt construite din cărbune pisat și picioare de liliac arse, cu ferestre de cer.

Atunci mi-am amintit ceva ce observ tot mai des lucrând cu copiii: uneori nu au nevoie de mai multe explicații, soluții sau de mai multă stimulare.
Adesea, copiii au nevoie de experiența rară de a simți că nu trebuie să se adapteze permanent la ceea ce adultul așteaptă de la ei. E important ca ei să simtă că propriile lor idei au timp și loc să apară.

Cred că unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le putem oferi copiilor este protejarea spațiului interior- locul acela unde imaginația, curiozitatea și gândirea proprie pot crește fără grabă.

Pentru că, uneori…
când adultul tace suficient, copilul începe să construiască lumi. 🌞

01/06/2026

14/05/2026

Cuvântul SPAȚIU a fost adăugat de un copil pe o fișă despre nevoile unei plante și cred că m-a atins atât de mult pentru că nu părea să vorbească doar despre plante.

Există copii care nu se rezumă doar la ceea ce primesc. Simt nevoia să adauge ceva: un detaliu, o conexiune, un gând care pentru ei lipsește din imaginea inițială.

Iar mie, astfel de momente îmi spun multe despre un copil:

- că nu consumă pur și simplu informația, ci intră într-un dialog personal cu ea
- că filtrează totul prin propria imaginație, sensibilitate și înțelegere a lumii
- că își permite să meargă mai departe decât ce îi este oferit.

Sunt copiii care văd forme în nori și își imaginează ce își spun florile între ele, care se opresc brusc dintr-o activitate pentru o întrebare ce le-a apărut în minte sau pentru un detaliu pe care ceilalți nici nu l-au observat.
Ei nu doar privesc lumea, ci intră în relație cu ea.

Observ adesea și cred că unii copii trăiesc dintr-un fel de preaplin interior. De aceea completează, transformă, întreabă și merg mai departe decât cerința inițială. Nu pentru că vor „mai mult”, ci pentru că înăuntrul lor există deja foarte mult.

Ceea ce exprimă ei prin desene sau completări aparent mici este, de multe ori- profund și sensibil.
Un copil a adăugat „spațiu” printre nevoile unei plante.
Altul a desenat dorința de a nu renunța la cine este și de a trăi într-o lume fără răutate.
Și mă întreb de câte ori trecem prea repede peste astfel de mesaje pentru că nu sunt formulate în limbajul adulților, direct și explicit.

Și cred că tocmai acești copii au nevoie profundă de spațiu- nu doar fizic, ci și interior. Au nevoie de cadrul în care să se simtă liberi să contemple, să se mire, să stea într-o idee fără să fie grăbiți imediat spre un răspuns sau un rezultat.

Pentru că imaginația profundă și creativitatea autentică nu se naște din grabă. Ele cresc lent, din observație, din libertatea de a explora lumea în ritmul propriu și din acea capacitate încă vie a copilului de a vedea sens, povești și frumusețe acolo unde noi, adulții, vedem adesea doar lucruri obișnuite.

Poate că una dintre cele mai importante forme de grijă față de copii este să nu le grăbim permanent devenirea și să nu le sufocăm această lume interioară atât de vie. Uneori, exact acolo, se află partea cea mai prețioasă din ei.

🌞 Pui de Soare – Bucuria de a fi.

22/04/2026

Legenda Soarelui și a Lunii

Zilele acestea, la atelier, un copil mi-a spus că și-ar dori să rămână mereu copil.
M-a cuprins atunci, pe loc, un dor de copilăria mea… și, aproape firesc, mi-am amintit de această lucrare, realizată în anii liceului ca lucrare de diplomă.

Este o lucrare în care, fără să știu poate atunci pe deplin, este prezent dorul- acel sentiment greu de definit, dar atât de familiar. Un cuvânt care se regăsește aproape în fiecare cântec popular românesc, ca o bătaie constantă a inimii noastre.
Pictura spune, în felul ei, o variantă a legendei Soarelui și a Lunii. În credințele populare, cele două astre își poartă fiecare drumul pe cer, legate printr-o poveste de dor și neîmplinire.

Soarele străbate ziua într-o căruță trasă de cai, simbol al puterii și al mișcării, în timp ce Luna, tăcută și răbdătoare, este purtată prin noapte într-un car tras de boi.
Despărțiți de rânduiala lumii, ei se caută neîncetat și doar uneori se întâlnesc- la răsărit sau la apus- în acele clipe fragile în care ziua și noaptea se ating.

Privind acum această lucrare, o regăsesc ca pe o mărturie timpurie a unui fir care pare să se repete în parcursul meu artistic. Am răsfoit portofoliul și am regăsit lucrări realizate în timp unde sunt prezente separat, soarele și luna, doar aici fiind împreună.

Astăzi, atelierul și pagina mea poartă numele „Pui de Soare” — iar această revenire a soarelui, în forme diferite, simt că nu este întâmplătoare, ci parte dintr-o poveste care continuă.

17/04/2026

Le mulțumesc tuturor copiilor pentru ceea ce sunt, pentru inspirație și pentru privilegiul de a le fi aproape. Ei mi oferă adesea șansa de a vedea și de a auzi gânduri, trăiri și dorințe sincere, idealiste sau originale .

Astăzi am pornit de la forme.
Am lucrat cu tangramul, cu linii și contururi,
cu ideea de a construi o floare din piese simple.
La început, totul ținea de structură și de potrivire.
Apoi formele au început să se transforme, să nu mai fie doar corecte, ci și vii.

Dintr-un exercițiu de construcție, am trecut, fără să ne dăm seama, într-un spațiu de imaginație.
Acolo unde nu mai desenezi doar ceea ce vezi,
ci ceea ce simți și unde nu lucrează doar mâna ci și
intuiția, emoția, partea aceea tăcută și profundă
pe care o numim, uneori, „partea dreaptă a creierului”.

Florile din forme au devenit diferite, neașteptate, personale. Au devenit… flori din vis.
Și, dintr-un desen, s-a născut o poveste.
Despre lume, despre natură, despre cm ar putea fi lucrurile altfel.

Am auzit apoi frumusețea și bunătatea sufletului de copil exprimându-se și în cuvinte, completând creația:
„Mi-aș dori ca ploile să fie cu petale de flori,
pentru bucuria tuturor oamenilor.”

În astfel de momente îți dai seama că pe lângă pictură este vorba despre a gândi și altfel, despre a-ți imagina o lume mai blândă și, pentru o clipă, a o face posibilă.

🌞 Aici avem timp. Timp pentru forme care devin povești, pentru reguli care se transformă,
pentru gânduri care cresc în liniște.
🌞 Pui de Soare – Bucuria de a fi.