23/11/2021
TOM
(Daţi apă însetaţilor!)
Memoriei prietenului meu
Spiridon Tomulescu
Încă de dimineaţă se anunţa a fi o splendidă zi de iulie. Soarele încălzea perfect planeta, exact în zona Dunării, deasupra României, undeva înainte de vărsarea în mare, la Brăila, fără oprelişti de nori pe tot cuprinsul cerului, atât cât puteai cuprinde cu privirea imensitatea-i azurie.
Era cam pe la ora 10,00. Sâmbătă. Zi scurtă la serviciu. În birourile fără aer condiţionat ale vremii căldura te moleşea de-a binelea, iar bluzele şi cămăşile se lipeau neplăcut de trupurile noastre aflate în permanentă căutare a unei adieri de vânt sau a vreunui curent iscat prin geamurile larg deschise. Doar câţiva dintre colegi erau aplecaţi asupra planşetelor de lucru; majoritatea erau afară, înşiraţi pe lângă clădire, căutându-i umbra, cu cafeaua şi/sau ţigara în mână, vorbind de toate, mai deloc despre calcule şi măsurători la vapoare, dar mai ales despre vacanţă, plajă şi... aventuri. Trei dintre amicii noştri au găsit de cuviinţă să-şi folosească şi altfel această pauză prelungită: au sărit gardul printre cei doi copaci din imediata apropiere şi au dispărut pentru vreo două ore să vizioneze o comedie cu Tom Hanks la video. O pereche de câini aflaţi şi ei în... călduri – dar de un alt tip – se chinuiau să-şi depăşească handicapul diferenţei de gabarit în amuzamentul tuturor, însoţiţi de încurajări şi sfaturi deocheate venite din partea... tribunei. E adevărat, erau timpurile când toţi eram nemulţumiţi de serviciu, de salariu, de apartamentul primit de la fabrică, de partidul unic; erau timpurile când la terminarea facultăţii toţi cei 6o de absolvenţi de la secţia Nave a Politehnicii din Galaţi am primit repartiţie pe la şantierele navale din ţară, cu toate că şi în urmă cu un an terminaseră cam tot atâţia şi cu un alt an în urmă la fel... Eram tânăr. Sprijinind acelaşi perete lângă mine şi scoţând nişte rotocoale măiastre de fum printre buzele rotunjite şi ascunse într-o barbă cam neîngrijită Tom, traducătorul nostru oficial, mă abordă direct, dar licenţios, cm îi era obiceiul, amestecând uşor băşcălia cu prietenia, lucru care de altfel îl caracteriza şi îi şi dădea o notă de personalitate şi... mult farmec chiar.
- Stimate coleg, am plăcerea şi rugămintea, totodată, să te invit în după-amiaza aceasta la o minunată (aici tonalitatea vocii lui a coborât, evidenţiind o nuanţă secretoasă şi promiţătoare de evenimente... vinovate) plimbare cu barca pe Dunăre...
Apoi vocea lui a trecut într-un registru serios ce se cerea luat în seamă:
- Ştii, Florin, mi-au trimis ăia motorul de la Bucureşti! Mi l-au segmentat, măi, şi vreau să-i fac proba! Te rog, ajută-mă să-l ducem la barcă! Nu te ţin mult, te rog!
Îmi făcuse capul... dâmburi în mai multe rânduri cu motoarele lui de barcă: avea două: unul de 4,5 CP şi unul de 2,5 CP, cehoslovac! Pe acesta din urmă reuşise să-l segmenteze pe undeva pe la Bucureşti şi de multă vreme îmi spusese că abia aşteaptă să-l pună pe barcă. Era şi cam greu să-i refuzi o astfel de rugăminte lui Tom, mai ales că era vorba de un adevărat eveniment estival.
- Bine, Tom, dar să ştii că nu stau mult cu tine pentru că astăzi vine taică-meu pe la noi, iar după-amiază trebuie să merg cu nevastă-mea într-o vizită.
- Nu, măi, Florine, punem motorul pe barcă, dăm o sfoară, vedem cm merge şi... gata!
- Bine! Atunci ne vedem pe la trei la debarcader?
- Nu. Mai bine ne întâlnim în staţie la tramvai şi mergem împreună la bărci! – veni prietenul meu cu o altă propunere, firească, de altfel, ţinând cont că în perioada aceea locuiam în egală măsură şi pe la socri, ce erau vecini cu Tom; şi-apoi... cm l-aş fi ajutat altfel cu căratul?
- S-a făcut! – fui eu de acord. Mai rămânea să se sfârşească odată ziua aceea de muncă care devenise mai lungă, mai obositoare şi mai plicticoasă ca niciodată. Căţeluşa, pierzându-şi răbdarea, îl părăsise pe jalnicul îndrăgostit şi plecase în căutarea unui partener mai serios, iar colegii noştri, dezamăgiţi de pierderea... pornograficului spectacol, urcară în atelier cu gândul la următoarea pauză de-o oră.
…
La timpul stabilit, soarele se rostogolea şi mai aprig pe smoala încinsă a asfaltului, permiţând amprentarea evidentă a încălţărilor în urma paşilor grăbiţi de arşiţă. Sandalele mi se afundau fără nicio urmă de rezistenţă în consistenţa materialului turnat, transformându-mi mersul într-unul uşor legănat şi devenit oarecum nesigur. Tom mă aştepta deja în staţie cu o sacoşă în mână, în care am ghicit imediat existenţa motorului. Din fericire, am nimerit un tramvai fără geamuri, folosit pe timp de vară pe traseul ce ducea la Lacu Sărat. Acest confort neaşteptat ne-a întors la buna dispoziţie ce se cerea instaurată: doar era vară, sâmbătă după-amiază, iar noi mergeam să facem o tură cu barca pe Dunăre! De la Blocul Turn de pe strada Galaţi până la Piaţa Concordia – unde trebuia să coborâm – erau câteva staţii bune, dar timpul a trecut repede, tovărăşia lui Tom nelăsând loc timpilor morţi. El mereu avea ceva de povestit, iar acum a profitat de ocazie şi mi-a repetat istoricul motorului său de barcă.
- Lasă gargara, măi Tom şi hai să coborâm! – i-am întrerupt eu destul de brutal prelegerea despre superioritatea motorului său cehoslovac de 2,5 CP faţă de celebrele motoare ruseşti – VETEROK de 8 şi 12 CP ce se găseau pe majoritatea ambarcaţiunilor de la malul Dunării.
Bunul meu prieten poseda o calitate rar întâlnită la alţi oameni: cu toate că era cu câţiva ani buni mai în vârstă decât mine, nu ştia ce este aceea supărarea, orgoliul sau mândria. În pofida maturităţii ce nu i-o puteai contesta – doar privindu-i chipul încadrat de cunoscuta-i barbă şi faţa-i brăzdată de nişte riduri adânci – îşi păstrase inocenţa, candoarea adolescentină şi puteai obţine orice de la el, oricând şi fără prea multe milogeli. Să dea el vreodată vreun semn că ar fi fost jignit de o vorbă sau un gest? De iritare? Niciodată! De aceea, brutalitatea mea s-a topit instantaneu în simplitatea firii lui Tom şi acesta mă urmă spre coborârea din tramvai cu aceeaşi poftă de viaţă manifestată încă de la terminarea programului: Tom îşi trăia clipa! Şi, fără vreun avertisment prealabil, s-a îndreptat spre primul chioşc cu răcoritoare – dar şi cu... alcoolice! – şi, cu politeţea-i intenţionat accentuată, pe un ton oficial potrivit unor cauze mai bune, a interpelat-o pe vânzătoare:
- Stimată doamnă, daţi-ne şi nouă – vă rugăm foarte frumos! – două jumătăţi de Wyborowa!
- Ce faci, măi, tâmpitule? Pe căldura asta tu vrei vodcă? – fu reacţia mea instantanee şi vădit enervată.
Surpriza mea era uriaşă; nu cred că pe canicula aceea ar mai fi poftit cineva la vodcă!
- Dragul meu – îşi păstră Tom linia oficială a discursului – nu are niciun rost să te impacientezi. Doresc doar să sărbătorim prima lansare a motorului după mai mulţi ani de nesimţită odihnă în întunecatele debarale ale apartamentului meu: o guriţă, maxim două! – îşi termină prietenul meu rugător, cu mâinile împreunate în dreptul pieptului, apelul la o înţelegere complice.
- Bine, mă, dar două sticle? Pe căldura asta? Una nu-ţi ajungea? – replicai eu cu năduf.
- Florine, dar nu trebuie să am şi eu nişte rezerve la paiol, fără ştirea Dorinei?
Dorina era soţia lui, o femeie cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât el. Din păcate pentru ei, aveau aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte. Erau doi tipi absolut... romantici: personaje excepţionale puse în împrejurări excepţionale! Îi despărţeau enorm de multe lucruri ca indivizi ai acestei lumi, dar tocmai din această cauză viaţa i-a adus împreună ca soţ şi soţie. Ea era mama celui mai bun prieten al lui Tom din liceu, colegul său de bancă. Profesoară de muzică, căsătorită cu un medic cunoscut în urbe. Venind adeseori în casa prietenului său, Tom, o fire boemă şi cu o predispoziţie evidentă spre aventura dusă dincolo de orice convenţii, se îndrăgosti subit de mama colegului. Declaraţii nebune de dragoste, ameninţări cu sinuciderea dacă amorul nu-i va fi împărtăşit... A fost suficient un moment de slăbiciune şi milă al femeii adulte şi un nefericit moment al surprinderii în flagrant de către soţul înşelat şi... gata: o familie destrămată! Au urmat alte ameninţări cu sinuciderea până când femeia, rămasă singură şi stigmatizată în oraş, a cedat şi a acceptat să se căsătorească cu colegul fiului ei...
După ce au trăit momente de sublimă pasiune în eludarea oricăror principii sociale în tinereţea lor nebună, acum erau ajunşi la vârsta regretelor, iar jarul din foc era demult stins... Aveau deja peste douăzeci de ani de căsătorie în spate şi abia acum luciditatea rutinei le permitea să constate inconvenientele diferenţei mari de vârstă dintre ei. Doar că, dacă ea ar fi putut să se mândrească cu un soţ mult mai tânăr, el cam privea cu indiferenţă undeva, în sus, spre o... bătrânică?... Dorina era însă o femeie deşteaptă, lucidă, cu o privire vioaie şi... plină de viaţă!
- Te rog să nu-mi mai spui doamnă, când mi te adresezi: mă faci să mă simt mai bătrână decât sunt! – mă încurajă în mai multe rânduri Dorina cu vocea sa timbrată şi răguşită de uriaşa cantitate de ţigări de proastă calitate arse, până mă obişnuii să-i fac pe plac. Te rog, fă-mi plăcerea aceasta de a-mi permite să mă simt mai aproape de vârsta voastră! – îşi termină ea ideea.
Îmi era foarte greu să-i spun pe nume, aşa cm mă rugase ea. Cred că era cam de vârsta mamei mele, dar nici să o pun în situaţia de a-şi aminti mereu cât era de... trecută atunci când se găsea în compania noastră nu ar fi fost prea corect. Mai ales că a fost o perioadă fericită când ne întâlneam des în casa lor mai mulţi colegi şi prieteni la câte o partidă de Monopoly. La iniţiativa lui Tom, ne confecţionasem la birou, după un model original, tabla şi cardurile de joc dintr-un carton de preşpan de bună calitate, procurat de la electricieni. Nu credeam să avem atât talent la desen, dar ne-a ieşit un joc foarte bine făcut, pe care ne plăcea să ne desfăşurăm talentele de afacerişti imobiliari. Ca o îmbunătăţire şi originalitate adăugată jocului, tot el a avut ideea să introducem în zona cea mai scumpă o nouă instituţie: bordelul de lux La tanti Miţa! El a constatat că este o lipsă de neacceptat într-o societate corectă, bazată pe prosperitate, consum şi... trai bun! Aşadar, când se reuşea achiziţionarea lui La tanti Miţa, satisfacţia noului proprietar era evidentă, fericitul începând deja să ameninţe cu taxele nesimţite sau să încerce să cumpere influenţă contra ceva favoruri... Deveneam adevăraţi traficanţi de plăceri, iar gândurile şi glumele noastre erau din cele mai perverse. Petreceam nişte seri grozave în compania celor doi soţi. De vreo două ori a participat şi soţia mea la aceste întâlniri, dar faptul că ele se întindeau – datorită înfierbântării noastre la joc – cu mult dincolo de miezul nopţii, ea a renunţat să ne mai ţină companie. În plus, cantităţile mari de ţigări de proastă calitate (Naţionale – erau preferatele soţilor) fumate cu această ocazie, creau o atmosferă greu de suportat pentru nişte nefumători ca noi. Mă întorceam de fiecare dată acasă spre dimineaţă, cu hainele îmbâcsite de fum, cu ochii obosiţi şi iritaţi, nevoit ca peste doar o oră-două să plec la serviciu. Partenera mea de viaţă a luat, la un moment dat, atitudine şi aşa am fost nevoit să renunţ la aceste partide de... îmbogăţire virtuală din imobiliare. Mi-am pierdut însă şi abonamentul la La tanti Miţa!...
Prin paiol se înţelegea dublul fund de la ambarcaţiuni, dar în cazul bărcii lui Tom era vorba de o casetă aflată la prova, în care se ţineau sculele de pescuit, unele lucruri mai de valoare şi... băutura. Nu prea aveam încredere în el când se ajungea la acest capitol, dar nici nu eram în măsură să-i impun eu restricţii. Era... băiat mare! Am profitat de ocazie şi am cumpărat şi eu zece sticle de jumătate de litru cu apă minerală Borsec, să am pentru tata. Am coborât vadul la debarcader şi, fără prea multe dialoguri inutile, am dus încărcătura preţioasă în barcă: aici precizez că am luat în considerare doar motorul, benzina şi... vodca! Din acest moment însă, prietenul meu Tom şi-a început spectacolul: eu eram tipul grăbit, pragmatic şi dornic să termine mai repede treaba, el era cel care, în speranţa unei reuşite, dar şi cu frica unui eventual eşec, întârzia cât se poate momentul adevărului.
- Şi acum, domnu’ inginer – îşi începu amicul meu lălăiaia, în stilu-i caracteristic licenţios-miştocăresc – pentru a ne asigura de reuşită, vom trage câte o vod-cu-liii-ţăăă...
- Eu nu beau aşa ceva pe căldura asta băi, Tom! – mă răstii eu nervos.
- Te rog, Florine, doar o gură, să ne meargă bine! – îmi înmuie prietenul meu încrâncenarea.
Politicos şi convenţional, ca de obicei, îmi întinsese deja sticla să beau eu primul din ea. De când mă ştiu, am fost un băutor cuminte, al unui şpriţ subţire sau al unei beri, niciodată un însetat de tării, mai ales pe o caniculă ca aceea din ziua evocată. Dar argumentul cu să ne meargă bine, mă convinse să trag o duşcă de noroc. Dacă mai era nevoie de ceva care să-mi înmoaie creierii, cred că tocmai găsisem. M-am blegit de tot! I-am întins sticla cu un evident dispreţ faţă de conţinut şi l-am privit cu dezaprobare îngurgitând câteva gâturi serioase.
Tom şi-a continuat scenariul, inventându-şi spontan replicile şi jucându-şi-le cu succes în faţa unui public tot mai iritat format dintr-o singură persoană: a mea:
- Acum, domnu’ inginer, vom scoaaate motorul din sacoşa aceaaasta ce nu-i face ciiinsteee... şi-l vom puuune fruuumooos pe po-zi-ţi-eee...
Îşi prelungea involuntar cuvintele în timp ce desfăşura acţiunea, cu meticulozitatea-i caracteristică. Cu cât era el mai încet şi mai meticulos, cu atât eram eu mai agitat, mai nervos. Dar eram încă departe de cele ce urmau să se întâmple...
- Şi acum, domnu’ inginer – se întoarse din nou Tom spre mine după ce-şi fixase motorul pe poziţie – de bucurie, să mai tragem câte o duşcă din delicioasa Wyborowaaa!...
- Eu nu mai pun gura pe mizeria asta; n-ai decât să o bei tu pe toată! – mă răstii eu cu năduf.
Dar bunul Tom nu realiza niciodată enervarea celuilalt – nu o vedea! – tocmai pentru că el era caracterizat de o inocenţă greu de înţeles la vârsta lui. Fără să ţină seama de iritarea mea, îşi mai bucură sufletul cu câteva înghiţituri de tărie. Acelaşi tabiet l-a repetat la fiecare etapă a acţiunii motorul de barcă: scoaterea rezervorului de benzină din husă, montarea lui, alimentarea cu benzină din bidonul adus odată cu motorul, curăţarea bujiilor (erau două), punerea lor la loc, spritz-ul de benzină, scoaterea sforii de pornire... După fiecare virgulă nu trebuie să omiteţi şi cele câteva înghiţituri de vodcă!
- Şi acum, domnu’ inginer, vom răsuci sfoara pe tambur şiii...
De data aceasta acţiunea prietenului meu a luat-o înaintea vorbei şi, în virtutea speranţei lui ascunse, dar de frică neexprimate, a tras de sfoară! Micuţul motor a avut o atitudine surprinzătoare şi pentru el, şi pentru mine şi a pornit! Coborât deja la apă fiind, dar barca încă nedezlegată, aceasta a zvâcnit din loc pentru a se opri apoi instantaneu din cauza rezistenţei parâmelor cu care era ancorată. Tomiţă al meu a prins dintr-o dată viteză şi încredere, a uitat pe moment de a doua sticlă de băutură, a dezlegat barca, a rulat frânghia pe tamburul de pornire, a tras şi... motorul a pornit! M-a părăsit şi pe mine instantaneu mohoreala, mi-am redobândit entuziasmul şi vioiciunea şi l-am ajutat să-şi manevreze barca printre celelalte ambarcaţiuni, până am ieşit în larg. Dintr-o dată adierea vântului ne-a amplificat buna dispoziţie şi ne-a răcorit spiritele încinse de nervi – la mine şi de speranţe reprimate – la Tom. Dar obiceiul...
- Dragă inginerule – îşi reaminti Tom de a doua sticlă – evenimentul acesta se cere sărbătorit, chiar dacă vom fi nevoiţi să umblăm şi la conţinutul ascuns de scumpa noastră Dorina!
Ca să-şi mai scuze vinovăţia vis-à-vis de nevasta absentă, prietenul meu mă lua părtaş la păcat prin introducerea acelui plural: scumpa noastră în loc de scumpa mea. Până să reacţionez eu, după ce i-am respins mâna întinsă, Tom a şi tras câteva gâturi bune de alcool. Barca tăia valurile undeva, pe la mijlocul Dunării, într-o primă traversare istorică. Ne simţeam bine în bătaia curenţilor şi anafoarelor, ascultând turuiala zgomotoasă şi veselă a micuţului motor cehoslovac aflat în permanent dialog cu clipocitul apei. Fără să ne dăm seama, munca motoraşului ne-a dus până aproape de celălalt mal. Pescarii se uitau cam îngrijoraţi spre noi, de teama de-a nu le încurca nailoanele lansetelor sau plasele întinse pe sub apă şi ne făceau semne repetate de atenţionare. Nu-i vorbă, nici pentru elicea motorului nostru nu ar fi fost o întâlnire tocmai fericită cu vreo plasă, pericolul agăţării şi pierderii ei în Dunăre fiind unul cât se poate de real. Tom se juca fericit cu acceleraţia motorului, când turându-l la maximum, când lăsându-l la ralanti. Făcea probe! Eu mă bucuram de plimbare, de briza Dunării, de apă, de soare... Deodată motorul amuţi!
- Stai cuminte, Florin! L-am oprit înadins, să ne bucurăm şi noi de peisaj! – mă linişti prietenul meu.
- Bine, măi, Tomiţă, dar să nu întârziem mult; ştii că trebuie să ajung la timp acasă! – îi amintii eu.
- Nicio grijă, amice! Suntem stăpâni pe situaţie! – mă asigură el. Şi-apoi, cine mai trage o guriţă de Wyborowa?
- Băi, Tom! Nu te-ai săturat de atâta tărie? – încercai eu o naivă ponderare a prietenului meu.
- Lasă, măi, că nu în fiecare zi suntem singuri în mijlocul naturii!
Amicul meu ştia să îşi trăiască clipa! Acest lucru l-am realizat mult mai târziu. Mie mi-au trebuit mulţi ani să-l învăţ şi să mi-l însuşesc ca o conduită de viaţă, dar pentru el aceasta era starea de normalitate, firescul existenţei lui. El se bucura din plin cu toată fibra fiinţei lui, în timp ce eu eram condiţionat de multe: de ora la care trebuia să ajung acasă, de eventuala supărare a soţiei sau de dojana tatălui meu, de indispoziţia creată prietenilor dacă nu ajungeam la timp pentru partida de canasta... Lui Tom nimic din toate acestea nu putea să-i umbrească bucuria clipei: el exista şi-atât!
- Ei, domnu’ inginer – reveni partenerul meu de aventură pe Dunăre la binecunoscutu-i ton licenţios-miştocăresc după ce a considerat că s-a bucurat îndeajuns de apă, soare şi vodcă – să dăm din nou o sfoară, o... sforicică şi să ne întoarcem pe malul celălalt, la familiile noastreee...
- Bagă mare, dom’… profesor! – îi răspunsei eu bine dispus, păstrând tonalitatea pe jumătate oficială.
Nu terminasem de aprobat acţiunea când bătrânul profesor-traducător-comandant de ambarcaţiune fluvială, tacticos, înfăşură sfoara pe tambur şi trase cu încredere de ea. Nimic. La fel de calm, o înfăşură din nou, trase şi... iar nimic!
- Ce are, măi, Tom? – îl întrebai eu neliniştit.
- N-are nimic, dom’ inginer, trebuie s-o ia! – îmi replică acesta cu un calm mincinos în glas.
Încă o sfoară… şi încă una...
- Sigur s-au înecat bujiile! – mă linişti el. Într-un minut decolăm!
- Salut, Tom! – se auzi dintr-o barcă ce tocmai se oprise lângă noi. Era T**i G., un coleg de serviciu de-al nostru, posesor al unei ambarcaţiuni rapide, din fibră de sticlă, dotată cu un motor NEPTUN de 23 CP, motiv de reală mândrie printre pasionaţi.
- Salut, T**i! Uite, mi-am segmentat motorul de barcă şi am ieşit cu domnu’ inginer să-i facem proba! – îi expuse cu semeţie amicul meu rostul nostru pe apă. Bei cu noi o vodculiţă?
- Ce, sunt nebun?! Pe canicula asta?! Mai bine veniţi voi mai în amonte să ne întâlnim cu gaşca la un grătar de peşte! Şi o bere! Poate c-au prins şi ăia ceva! – veni replica lui T**i.
O sfoară scurtă, motor şi... barca rapidă porni ca din puşcă cu prova desprinsă semeţ din apă. A tras şi Tomiţă de sfoară, dar a noastră s-a rupt, fără ca motorul să dea vreun semn de bunăvoinţă. Pe mal pescarii făceau mişto de noi! Eu fierbeam şi începusem să-mi pierd şi răbdarea, dar şi umorul şi vocabularul cuviincios. Nu-i vorbă, nici prietenul meu nu era mai curat la vorbire, mai ales că a desfăcut de mai multe ori motorul în principalele componente, dar degeaba. Nici cu sfoara de rezervă – pe care din fericire o poseda la bord – nu a avut succes. În fine, după aproximativ o oră de chin, de repetate demontări şi montări de motor, curăţiri de bujii înecate sau ne, sfori trase până la epuizare şi aproape de sfârşitul lor obştesc, s-a petrecut minunea: a pornit! A pornit motorul!!! A început din nou să toarcă disciplinat, amplificându-ne mirarea pentru încăpăţânarea-i de o oră.
- Gata! Mă duci imediat pe malul celălalt! – îmi descărcai eu nervii. Nu mai vreau să ştiu nimic!
- Florine, hai măi până la ăia, la deal! Îi salutăm din mers aşa, la mişto, s-arătăm c-avem şi noi barcă cu motor şi mergem apoi acasă! – apelă pe un ton rugător comandantul la mândria mea de dunărean.
Eram încă în timp şi-mi puteam permite să-i mai ţin companie cale de vreo juma’ de ceas.
- Mergem, Tom, dar să nu te prind că mai faci experienţe cu motorul acum, că explodez! Îl ţii tot timpul turat la maximum! E clar?
- S-a făcut, şefu’: turat la maximum şi cu vânt din pupa! – confirmă fericit comandantul primirea ordinului şi întorcând ambarcaţiunea cu botul spre amonte.
Barca s-a aşezat docilă pe direcţia impusă, în timp ce motorul îşi făcea treaba – adică torcea regulat – pentru care fusese reparat şi trebuia acum să-şi justifice investiţia şi speranţele armatorului Tom. Gaşca nu era departe, aşa că am ajuns repede. Strigăte vesele de bun venit, de bun găsit, Aţi prins peşte? / N-am prins peşte, Salut / Salut...
A murit motorul! Pur şi simplu, s-a oprit! Exact în momentul maximei noastre exaltări, mecanica ne-a trădat! Înjurături şi picioare trase cu scârbă şi obidă în toate componentele accesibile, hohote de râs stăpânite şi sfaturi tehnice de pe margine, sfori repetate trase de Tom, dar... nimic! Mort! Indisciplinat! Tâmpit! Idiot! Nenorocit! - Îl arunc în Dunăre! / Lasă, că-l arunc eu! Iar înjurături într-un repertoriu vast, îmbogăţit de ambele părţi în amuzamentul – totuşi, reţinut – al prietenilor de pe mal.
După ce abundenţa de injurii, blesteme, şuturi în motorul vinovat şi ridicări de braţe spre sfinţii din ceruri s-a mai diminuat, prietenul meu, cu asistenţă tehnică sinceră şi plină de compasiune acordată de pe mal, a trecut iar la desfacerea motorului în părţile componente, curăţarea şi reasamblarea lor, curăţarea bujiilor, şpritz-ul de benzină, sfoară... Iar sfoară... Iar desfacerea motorului... Iar... Iar... În fine, cam pe când ne pregăteam resemnaţi să apelăm la clasicele rame de vâslit, vinovatului i s-a făcut milă de noi, a tuşit o dată ca şi cm ceva i-ar fi stat până atunci în gât şi i-a sugrumat respiraţia şi a reînceput să toarcă cu un timbru de motan odihnit şi satisfăcut. Îşi bătuse joc de noi, dar acum era de acord să ne ajute.
- Băga... Gata, Tom! Mă duci pe malul celălalt şi am plecat! Nu mai vreau să ştiu de tine, de barcă, de motor, de plimbări în natură! Salut! Îl ţii turat până pe malul celălalt, că nu ştiu ce-ţi fac! – explodai eu.
Scăpasem caii! Tomiţă tăcea vinovat şi se ţinea cu amândouă mâinile de acceleraţia motorului, de frică să nu se oprească iar. La picioarele lui, pe paiol, zăceau golite, ca două prostituate folosite, cele două sticle de vodcă, martorii tari ai creşterii şi descreşterii stării de euforie prin care trecuse în mod repetat bătrânul marinar. Lăsasem demult gaşca în urmă şi eram deja pe la jumătatea Dunării privind îngrijoraţi spre un convoi de barje ce venea înspre noi. Aveam timp suficient să-l evităm, motorul îşi făcea de data aceasta treaba, dar... încă nu se terminaseră necazurile...
- Buşteanul, băi!
Prea târziu! Un buştean nefericit intrase la elice şi a smuls-o de pe ax. Direct pe fundul Dunării a ajuns. Motorul a icnit scurt şi s-a oprit. Rămăsesem dintr-o dată la mijlocul Dunării, în voia curenţilor, fără propulsie şi fără cârmă. Orice marinar ştie că o astfel de situaţie reprezintă cel mai mare pericol pentru un navigator. Soarele cumplit de deasupra capului făcea creierii să clocotească. Convoiul se apropia ameninţător iar barca, lipsită de control, se balansa parcă mai tare ca oricând. Înjurând la unison şi blestemând, ne-am repezit la vâsle şi
le-am smuls din locaşurile lor. Dar, când să le fixăm pe strapazane, unul dintre ele a zburat în apă! Ţipetele speriate abia atunci s-au amestecat cu întregul nostru vocabular pornografic, dar nu i-am uitat nici pe blajinii sfinţi... Disperaţi, cu ochii permanent pe convoi – acesta trăgea de zor sirena – am început să vâslim ţinând fiecare câte-o ramă cu ambele mâini. Am bătut dezordonat apa până am izbit cu prova malul de nisip. Convoiul ne depăşise demult, dar noi nu mai aveam dimensiunea pericolului real şi am continuat să vâslim mult timp după ce sirena încetase să se mai audă. Văzusem moartea cu ochii! Nu-i vorbă, pot spune că ar fi fost una de admirat, în luptă cu elementele negative ale destinului (convoiul cel negru), cu două sticle de vodcă în ambarcaţiune (semne ale bărbăţiei), cu balaurul (învolburata Dunăre) veşnic flămând şi nepăsător la durerile Cosânzenelor de pe mal (iubitoarele şi îngrijoratele soţii). Eram salvaţi! Dar eu eram pornit. Şi nu în sensul cel bun!... Urlând ca un apucat, adresându-i lui Tom cele mai abjecte injurii şi jigniri, mi-am înşfăcat sacoşa cu sticlele de Borsec şi-am sărit din barcă nearuncând nicio privire în urmă bietului vinovat. Dar acesta nu manifesta niciun pic de supărare pe ieşirea mea necontrolată şi, cu aerul cel mai firesc din lume, dar şi cu teama celui umil, ce-şi recunoaşte culpa:
- Florin, te rog, lasă-mi, băi, şi mie o sticlă cu apă! Nu mai pot de sete! Te rog!
- Puţin îmi pasă de setea ta! Poţi să şi crăpi din partea mea! Bea apă din Dunăre, beţivan nenorocit! – veni refuzul meu brutal.
... Şi l-am părăsit. L-am părăsit pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, lăsându-l să sufere de sete atunci când eu puteam să i-o alin, l-am părăsit după o zi de vară, totuşi frumoasă, petrecută împreună în mijlocul naturii, l-am părăsit exact când avea mai mare nevoie de ajutorul meu, mult în amonte faţă de debarcader, cu motorul stricat şi cu elicea pe fundul Dunării, cu vâslele în imposibilitatea de a le folosi. I-am întors spatele şi l-am părăsit! Îmi este ruşine de mine însumi acum, când relatez aceste fapte şi-mi descopăr un chip pe care nu credeam că-l am. Mă văd cu ochii minţii urcând vadul nepăsător după ce lăsasem în urmă un prieten aflat în nevoie şi însetat. Şi mă întreb: cine în acel moment era înger şi cine demon? Era el un demon, el care băuse două jumătăţi de vodcă şi fumase o groază de Naţionale, iar eu eram un înger, eu, cel lipsit de... vicii, care nu băusem şi nu fumasem, dar care mi-am părăsit prietenul însetat, nedându-i o sticlă cu apă minerală de 65 de bani?
Viaţa noastră nu este marcată întotdeauna de fapte bune şi gânduri măreţe!... Iar fapta relatată acum este una din acelea de care eu îmi amintesc cu jenă, dar care a avut un rol deosebit în trezirea conştiinţei mele. Povestind-o, o transform într-o spovedanie ce solicită iertare din partea spiritului lui Tom. Lui Tom cel plecat prematur dintre noi, lui Tom cel îmbătrânit înainte de vreme din cauza vieţii lui romantice, a Naţionalelor şi a băuturii, a aventurilor amoroase cu tinerele (şi bătrânele!) ce-i cădeau în plasă, totodată lui Tom cel inocent şi bonom, lui Tom cel care a ştiut dintotdeauna să-şi trăiască din plin şi sincer fiecare clipă.
Ajuns acasă şi relatându-i nervos soţiei aventura prin care trecusem, aceasta a fost prima care m-a dojenit şi calmat:
- Cum să nu-i dai apă unui însetat, Florine?! Dar aceasta este cea mai mare pomană pe care o poţi face unui suflet! Cum ai putut să faci aşa ceva?!
O palmă ar fi fost mult mai uşor de suportat! Începeam să mă trezesc, începeam să realizez cm m-am lăsat dominat de răul din mine și cm i-am permis să se manifeste necontrolat. Nu, nu acesta doream să fiu eu. Tata se juca cu fiica noastră, iar aceasta îmi zâmbea fericită, gângurind pe limba ei.
…
... Luni. Ora 7,10. La birou. Îmi pun... cenuşă-n cap:
- Salut, Tom! Tomiţă, te rog, iartă-mă! Am fost un netrebnic, un nenorocit! Nu ştiu ce a fost cu mine de m-am comportat ca un mizerabil! Uite, îţi cad în genunchi, dar te rog să ştergi cu buretele comportarea mea şi, dacă poţi, iartă-mă!
- Ce ai, măi, Florine? – mi se adresă Tom cu o privire sincer mirată. Ai înnebunit? Lasă-mă, băi, să mai trag un pui de somn, că n-am dormit azi-noapte!
Acesta era Tom! Acum eram eu cel nedumerit. Cum?! După comportamentul execrabil pe care îl avusesem faţă de el, el nici măcar nu se sinchisea?! Orice om din lumea aceasta şi-ar fi retras prietenia! Eu însumi l-aş fi judecat aspru pe respectivul şi i-aş fi întors un spate... regal! Dar prietenul meu era dintr-un alt aluat, dintr-o altă lume şi din alte vremi. Am părăsit poziţia de în genunchi zâmbindu-i recunoscător şi cu dragoste profundă şi l-am lăsat să-şi odihnească capul pe scândura tare a biroului.
... Au trecut anii. Viaţa a fost dură cu majoritatea dintre noi. Tom s-a prăpădit... Eu am rămas cu câteva vorbe de duh (avea multe) de la prietenul meu şi cu o importantă lecţie de viaţă:
NICIODATĂ SĂ NU-I REFUZI APA UNUI ÎNSETAT!
Şi am mai învăţat ceva de la prietenul meu: nu este suficient să te declari lipsit de vicii dacă te comporţi ca un vicios!
Brăila, 16 mai 2010
