26/02/2026
Malik ibn Dinar era polițist în vremea dinastiei omeiazilor. Era aspru, dur, sever și cu inima împietrită; nu cunoștea blândețea și nici nu avea loc pentru milă în pieptul său.
Era cunoscut pentru duritatea cu care îi trata pe oameni și pentru firea lui rigidă, până când cruzimea a pus stăpânire pe el și inima lui a devenit ca o piatră, care nu se înmuia.
Într-o zi, pe când mergea prin piața de sclavi, privirea i-a căzut asupra unei femei și i-a plăcut. A cumpărat-o și a luat-o pentru el. Ea a rămas însărcinată și i-a născut o fetiță.
Acea copilă a fost începutul unei transformări ascunse în viața lui; s-a atașat de ea într-un mod uimitor și a iubit-o cu o iubire pe care nu o mai cunoscuse niciodată.
Ea a devenit lumina ochilor lui, alinarea singurătății sale și locul în care a descoperit o tandrețe pe care nu știa că o are.
Când intra în casă, începea cu ea: o lua în brațe, o săruta, se juca cu ea și râdea când ea râdea, până când inima lui s-a înmuiat pentru ea într-un fel în care nu se înmuiase pentru nimeni.
Însă destinul îi pregătise o mare încercare.
Într-o zi, pe când era acasă și se juca cu ea, a ridicat-o în mâini și a aruncat-o ușor ca să o prindă, așa cm făcea de fiecare dată. Dar de data aceasta a căzut brusc, într-un mod neașteptat, și a murit pe loc în mâinile lui.
A fost un șoc puternic care i-a zguduit ființa, căci a pierdut pe cea mai iubită persoană într-o clipă.
Dar, în loc să se întoarcă la Allah și să ia aminte, a căzut și mai mult în neglijență și rătăcire.
A apelat la vin ca să-și uite durerea, a băut până s-a îmbătat și și-a pierdut mințile, apoi a căzut într-un somn adânc.
În acea noapte a văzut un vis măreț: a văzut un balaur uriaș, înfricoșător, care îl alunga și îl împingea cu forță spre un foc arzător, dorind să-l arunce în el.
În imaginația arabilor, balaurul era un șarpe uriaș cu mai multe capete, extrem de puternic. A simțit o groază cm nu mai simțise niciodată.
În timp ce era dus spre foc, a auzit un glas din adâncul lui spunând: „El nu este dintre oamenii lui (ai focului).”
A fugit speriat, iar balaurul îl urmărea fără încetare.
În fuga lui a văzut un bătrân slab, cu chip liniștit și semne de evlavie.
A strigat către el: „O, unchiule, apără-mă de acest balaur!” Bătrânul i-a spus: „O, fiule, eu sunt slab și nu pot, dar mergi pe acest drum, poate vei găsi scăparea.”
A mers pe drumul indicat și a văzut un palat mare și luminos, plin de frumusețe, iar în jurul lui erau copii mici care se jucau.
Au strigat către o fetiță dintre ei: „Tatăl tău! Tatăl tău!”
S-a uitat și a văzut-o pe fiica lui care murise! A văzut-o pe balconul palatului, apoi ea a coborât în grabă spre el, a arătat hotărât spre balaur și acesta s-a îndepărtat. Apoi a venit la el, l-a lovit ușor în piept și în barbă și a spus:
„Oare nu a venit vremea pentru cei care cred ca inimile lor să se smerească la pomenirea lui Allah?” (Coran 57:16)
El a spus uimit: „Fiica mea, voi cunoașteți Coranul?” Ea a răspuns: „Noi îl memorăm mai bine decât voi.”
El a întrebat: „Ce este acest balaur?” Ea a spus: „Acela este fapta ta rea, a crescut și s-a mărit până aproape te-a nimicit.”
El a întrebat: „Și cine este acest bătrân slab?” Ea a spus: „Acela este fapta ta bună, era puțină și slabă, și nu a putut să reziste împotriva păcatelor tale.”
Apoi i-a repetat din nou versetul: „Oare nu a venit vremea pentru cei care cred ca inimile lor să se smerească la pomenirea lui Allah?”
S-a trezit speriat, cu inima tremurând. În acel moment a auzit chemarea la rugăciunea de dimineață. S-a ridicat, s-a spălat și a mers la moschee cu inima plină de teamă și regret. Când imamului a început să recite în rugăciune, a auzit exact același verset:
„Oare nu a venit vremea pentru cei care cred ca inimile lor să se smerească la pomenirea lui Allah și la ceea ce a fost coborât din adevăr?” (Coran 57:16)
A izbucnit în plâns și a spus din adâncul inimii: „Ba da, Doamne, a venit vremea… Ba da, Doamne, a venit vremea.”
Din acel moment, pocăința lui a fost sinceră, iar viața lui s-a schimbat radical, până când a devenit unul dintre marii adoratori și asceti, exemplu de smerenie și evlavie, după ce fusese un exemplu de cruzime și nepăsare.
