10/10/2025
„Denisa deja mi-a ridicat mingea la fileu. A spus că trăim niște vremuri în care noi nu ne mai înțelegem copiii, nu mai știm să comunicăm cu copiii, nu ne mai cunoaștem copiii.
O să pornim de aici.
Să vă spun așa: acum o lună, maxim, am fost invitată la un festival de carte la Buzău, care se numește BIAF.
Acolo, așa cm m-am întâlnit aici, mă așteptam să mă întâlnesc cu părinți. Au venit însă copiii părinților, adolescenți. Sala era plină de adolescenți.
Eu, care asta fac – invit oamenii să vorbească – le-am dat drumul tuturor la vorbă și le-am spus:
„Vă rog, adresați-mi întrebări. Vă promit că vă răspund la toate întrebările. La ce nu reușesc să răspund, veți avea răspunsul scris și va fi publicat.”
Ce m-au întrebat copiii aceștia?
Nu erau copii, erau tineri și adolescenți. Spuneau așa:
„Mama nu mă înțelege.”
„Mama nu mă ascultă.”
„Tata nu mă ascultă.”
„Tata nu mă înțelege.”
De câte ori vreau să le spun un lucru serios, ori fac mișto de mine, ori râd de mine, ori îmi spun:
„Nu-i o problemă, stai liniștit. Noi am trecut prin asta, suntem bine, merci. Nu trebuie să mergi la psiholog, chiar dacă simți așa.”
Ce mai spuneau copiii aceștia? Spuneau așa:
„Pur și simplu, când mă apropii să stau de vorbă cu ei, ei stau pe telefon.”
Parcă voi erați generația cu tehnologia, generația „indisponibilă”.
Cum? Părinții voștri sunt indisponibili?
„Da, părinții noștri stau pe telefon și nu apucăm să vorbim cu ei.”
Haideți să facem un pic de lumină în chestiile astea. Nu e nimic grav din ce vă spun aici și nimic acuzator la adresa niciunui părinte.
Copiii aceștia spun așa:
„Noi avem niște emoții cu care nu știm ce să facem.”
Asta trebuie să știți despre emoții.
De asta nu putem să le contrazicem.
Asta nu știm noi să spunem copiilor noștri, și de aici apare lipsa de comunicare.
Copilul vine și spune: „Am anxietate.”
Ok, deci nu luăm poziția de „Drept, să trăiți! Aveți anxietate!”, dar nici nu putem să-i spunem:
„Hai, măi, lasă-mă! Pentru ce? De ce? Ți-am dat totul, ai totul.”
Nu putem să știm ce îi produce lui starea anxioasă.
Starea anxioasă înseamnă stare de neliniște.
Dacă vă zic „neliniște”, vi se mai pare la fel de ciudat să suferi de neliniște?
Anxietatea înseamnă neliniște.
Noi, când spunem „anxietate”, zicem:
„Vai, copilul meu, cm să aibă așa ceva?”
Nu, vorbim despre neliniște.
Și copiii pot avea neliniști din cauza mediului școlar, din cauză că e un copil care nu se înțelege cu el la școală, din cauză că le e frică de o materie, de un profesor, din o mie de cauze.
Poți să ai neliniști. Așa ne-a lăsat Dumnezeu — cu momente de pace și cu momente de neliniște.
A creat toate dihotomiile astea mari ale vieții, pentru că – am citit asta la un Sfânt – n-am fi știut niciodată ce înseamnă să ai pace în suflet dacă n-am fi avut neliniște.
Și n-am fi știut niciodată să dăm slavă lui Dumnezeu pentru momentele minunate din viața noastră.
Astea nu le poți înțelege decât punându-le în oglindă, dihotomic.
Adică știi că e lumină pentru că știi că e și noapte.
Dacă nu, am fi știut doar ce e lumina.
Deci, ce avem noi de făcut când vine copilul, tânărul, adolescentul și spune:
„Mi-e frică de aia”, „Mă stresează aia”?
Nu ne grăbim să-i spunem că ce zice el e greșit, sau că e o prostie, sau că nu e relevant.
Pentru el, în clipa aia, este mai relevant decât orice pe fața pământului.
Asta este cu trăirile emoționale: ne duc într-o stare de conexiune cu noi înșine.
Și pentru noi, în clipa în care experimentăm o emoție, este mai important decât orice pe fața pământului.
Și atunci, ce avem noi de făcut ca părinți, ca să nu ajungem – Denisa – la ruperile alea de comunicare, cm spui tu?
Să stăm lângă ei și să spunem:
„Uite, mamă, mă opresc din orice. Oprești ciorba, oprești friptura – nu o să moară nimeni că s-a oprit ciorba. Dai foc peste următorul sfert de oră. Mă opresc din orice. Copilul trebuie să vadă că te oprești în loc pentru el.”
Și îi spui: „Stau și te ascult.”
Dar te oprești.
„Stau și te ascult. Spune-i lu’ mama tot ce te neliniștește, tot ce te apasă.”
E imposibil? Nu e imposibil.
Ascultăm profesionist tot ce spune copilul nostru.
Și „profesionist” înseamnă că nu ne gândim dacă are sau nu are dreptate. Are dreptate. Din moment ce el spune lucrurile alea, are dreptate. Ascultă-l.
Este foarte posibil să nu știm ce să-i spunem mai departe.
Este foarte posibil, pentru că dacă vorbim despre chestiunile astea psihoemoționale, ni se întâmplă și nouă să ne blocăm.
Spuneți cu onestitate: „Respect tot ce spui. Dă-mi voie să mă gândesc. Ce ai nevoie de la mine?”
Pentru că asta este fantastic: „Cum te pot ajuta? Ce pot să fac pentru tine? Ce poate să facă mama pentru tine?”
Ca să ușurăm un pic situația asta, gândește-te și spune-i.
E greu? Nu e greu.
Vedeți cât de simplu?
Pentru că, într-adevăr, putem să ajungem să nu știm.
Deci asta facem cu copiii noștri ca să nu ajungem la fracturi din astea de comunicare.”
