13/09/2026
E toamnă și ploi cad din cer,
Ca lacrimi presărate pe față,
Te chem înapoi să vii-n gândul meu,
Dar tu nu auzi decât ploaia ciudată.
Și poate că ploaia ne-aude pe noi,
Când pașii se caută-n umbre târzii,
Când dorul ne leagă cu fire de ploi
Și suflete se întorc unde știu c-ai să vii.
Eu încă te caut prin frunze căzute,
Prin serile reci, prin tăceri fără glas,
Și toate iubirile noastre pierdute
Îmi spun că mai este iubire în glas.
Vino… să lăsăm toamna să plângă în noi,
Să spele tristețea, tăcerea și vina,
Că eu te mai chem și te-aștept înapoi,
Iar inima mea încă-ți iubește lumina.
Și poate că-ntr-o zi, când ploaia va sta,
Ne -om întâlni iar, fără niciun cuvânt,
Tu vei lua-n palma mea un sărut
Și vom ști că iubirea ne-a fost legământ.
Te voi privi lung, cm te priveam altădată,
Cu dorul ascuns printre gene și șoapte,
Și-mi vei spune că inima ta niciodată
N-a încetat să mă caute-n noapte.
Voi pune obrazul pe pieptul tău cald,
Să-mi uit toate toamnele care-au durut,
Iar brațele tale, cuprinzându-mă iar,
Vor spune tot ceea ce n-am crezut.
Nu vreau să mai fie nici „eu” și nici „tu”,
Nici drumuri ce pleacă în lumi diferite,
Vreau doar să rămânem noi doi, amândoi,
Cu inimile noastre de dor regăsite.
Și dacă mai plouă, vom merge prin ploi,
Ținându-ne strâns, fără teamă de vreme,
Căci ploaia nu poate să rupă din noi
Iubirea ce arde și de care ne temem.
Iar toamna, văzându-ne iar împreună,
Va pune lumină pe frunzele ei,
Și vântul va duce iubirea spre lună,
Să știe și cerul cât suntem de grei.
Rămâi… și nu-mi spune că-i doar o poveste,
Rămâi, că mi-e dor să te simt lângă mine,
Căci dragostea noastră nu moare, ci crește,
Când două inimi se-ntorc din suspine.
Și poate că tot ce-am pierdut între noi
A fost doar un drum către clipa aceasta:
Să nu trasformăm ploaia-n ninsori
Și să ne iubim ca și cm nu am fost niciodată!
