Societatea Cultural Patriotică AVRAM IANCU Filiala Cluj

28/05/2026

1990 aprecieri, 51 comentarii. „ ”

18/05/2026

14/05/2026

„Fiii mei, fiți curajoși. Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta. Să nu ne pierdem și sufletele.”

În dimineața de 15 august 1714, la Constantinopol, Constantin Brâncoveanu stătea în fața sultanului împreună cu cei patru fii ai săi. Fusese domnitor, diplomat, unul dintre cei mai bogați oameni ai Europei răsăritene. Ridicase palate, biserici și mănăstiri. Vorbea limbi străine, negocia cu marile imperii și încercase, ani întregi, să țină Țara Românească între două lumi care o puteau zdrobi în orice clipă.

Dar în acea zi nu mai avea nimic.

I se cerea doar atât: să renunțe la credința lui și să treacă la islam. În schimb, viața lui și a copiilor săi ar fi fost cruțată.

Mulți îl văd astăzi ca pe un sfânt fără teamă. Dar tocmai aici începe drama adevărată: Brâncoveanu nu era un om rupt de lume. Nu era un ascet. Iubea viața, luxul, arta, frumusețea. Curtea lui era plină de rafinament. Stilul brâncovenesc există și astăzi tocmai pentru că omul acesta avea gust, orgoliu și o dorință aproape obsesivă de a lăsa ceva în urmă.

A fost și criticat. Unii l-au considerat prea prudent, prea calculat, prea bogat. A încercat mereu să joace între Imperiul Otoman, Habsburgi și ruși, sperând că diplomația poate salva o țară mică prinsă între imperii uriașe.

Și poate că exact asta îl face atât de uman.

Nu era un erou născut pentru sacrificiu. Era un om care avea tot ce și-ar fi putut dori — putere, avere, familie, prestigiu. Tocmai de aceea alegerea lui a fost atât de grea.

Legenda spune că unul dintre fii, cel mai mic, a ezitat când a văzut moartea fraților săi. Atunci Brâncoveanu i-ar fi spus:
„Din sângele nostru n-a pierit nimeni care să-și piardă credința.”

A privit cm îi sunt uciși copiii unul câte unul. Apoi a murit și el.

Peste sute de ani, lumea încă își amintește momentul acela nu doar pentru cruzimea lui, ci pentru întrebarea pe care o lasă în urmă: ce parte din tine nu ai accepta niciodată să vinzi, indiferent de preț?

Astăzi, când mulți oameni își schimbă principiile pentru funcții, bani sau liniște, povestea lui Constantin Brâncoveanu nu mai pare doar istorie. Pare o oglindă.

14/05/2026

În spațiul dintre două gânduri, acolo ești cu adevărat.

14/05/2026

14/05/2026

Într-o dimineață rece, un cioban român cu opinci rupte și cojoc prăfuit intra obosit pe străzile Romei. Oamenii se opreau și se uitau mirați la el. Venise pe jos, din Ardeal, cu traista în spate și cu o singură dorință în suflet: să vadă Columna lui Traian.

Când a ajuns în fața ei, se spune că a rămas nemișcat minute în șir. Privea piatra aceea uriașă ca pe o bucată din propriul său sânge. Pentru el, nu era doar un monument. Era dovada că neamul lui nu uitase de unde vine.

A doua zi, ziarele din Roma scriau cu uimire despre „un dac coborât de pe Columnă”.

Așa era Badea Cârțan.

Nu fusese profesor, nici politician, nici om bogat. Era un simplu cioban din munții Făgărașului. Dar în sufletul lui ardea o iubire uriașă pentru românii din Ardeal, care trăiau atunci sub stăpânire străină și nu aveau voie nici măcar să-și poarte limba și identitatea cu mândrie.

Puțini știu că Badea Cârțan nu ducea doar oi peste munți. Ducea și cărți românești. Le ascundea prin desagi și trecea cu ele clandestin prin cărările Carpaților, ca să ajungă la românii care voiau să citească în limba lor. Pentru mulți copii și oameni simpli din sate, acele cărți erau poate primul contact cu istoria și cultura românească.

Nu avea averi. Dormea prin hanuri ieftine, pe unde apuca, sau direct sub cerul liber. Dar avea o încăpățânare rară: credința că un popor trăiește atât timp cât își cunoaște rădăcinile.

Iar imaginea lui, singur, mergând sute și sute de kilometri spre Roma doar pentru a vedea Columna, spune poate mai mult despre dragostea de țară decât o mie de discursuri.

Astăzi, când putem ajunge oriunde în câteva ore și avem toată istoria lumii la un click distanță, mă întreb câți mai simțim acea legătură profundă cu trecutul nostru… așa cm o simțea un cioban cu opinci, care a mers pe jos până la Roma ca să-și întâlnească strămoșii.