31/08/2026
Ieri mă uitam pe Netflix la documentarul Terres Barceló, dedicat manifestărilor și creațiilor spectaculoase ale artistului Miquel Barceló. Și mi-am dat încă o dată seama cât de dificil ar fi, în România, pentru un artist să creeze și să se exprime într-o asemenea manieră. Un demers de această amploare și profunzime riscă să fie ridiculizat, marginalizat sau pur și simplu neînțeles, iar numărul celor capabili să-l recepteze și să-l aprecieze la adevărata sa valoare ar fi, probabil, extrem de redus.
Din păcate, surogatul, superficialitatea, lipsa gustului estetic și în sens mai larg, absența rafinamentului cultural par să fi devenit dominante. Or, arta este una dintre expresiile fundamentale ale identității culturale a unei țări și a unui popor. Ea nu este doar decor sau divertisment, ci o formă de memorie, de conștiință și de expresie a sensibilității colective. Iar atunci când aceste valori se prăbușesc, se produce inevitabil și un colaps al reperelor culturale.
Eu personal, ca artist, nu m-am „prostituat” artistic niciodată și nu o voi face pentru a satisface gustul unei inculturi estetice, indiferent cât de necesar sau convenabil ar putea părea uneori acest compromis. Cred că există lucruri pe care un artist nu are dreptul să le negocieze.
Arta autentică își are locul acolo, în profunzimea sensibilității și a emoțiilor umane — în acel spațiu interior care ne face să tresărim, să ne întrebăm, să simțim. Este tocmai teritoriul în care inteligența artificială contemporană, oricât de sofisticată ar deveni, nu poate înlocui trăirea umană autentică.
Pentru că arta adevărată nu se rezumă la ceea ce poate fi produs. Ea ține de ceea ce poate fi simțit.