Psiholog Vistiana Long

Psiholog Vistiana Long ❤️

Știai că dezamăgirea e bună?Te dezamăgește partenerul? Foarte bine. Te dezamăgesc copiiii? Și mai bine! Te dezamăgești t...
11/09/2024

Știai că dezamăgirea e bună?

Te dezamăgește partenerul? Foarte bine.

Te dezamăgesc copiiii? Și mai bine!

Te dezamăgești tu singur? În sfârșit!

Cum așa? Dezamăgirea se simte îngrozitor!

Da dar oare nu e și mai îngrozitor să trăiești amăgit? Să stai, cm stă struțul cu capul în nisip - în amăgire?

Dacă-i scoți capul struțului din nisip, el se va speria dar va avea șansa să devină conștient de realitatea în care se află. Și - dacă n-ar fi struț - doar așa și-ar putea asuma responsabilitatea pentru viața lui, nu-i așa?

Cei care te dez-amăgesc îți oferă șansa de a nu fi... struț. Ieșirea din amăgire doare dar oferă șansa de trezire. Și nașterea se întâmplă cu durere - și pentru mamă și pentru copil.

Problema nu este durerea; problema e durerea fără rost de transformare, fără adevăr, fără creștere, durerea care nu trezește ci și mai mult amorțește.

Amăgirea e durere surdă, latentă, blocată sau blocantă.
Dezamăgirea e durere vie, trează, care trezește.

Bărbatul/femeia care te dez-amăgește te ajută să îl/o cunoști mai bine sau, și mai bine, să te cunoști pe tine - ce nevoi ai, ce standarde, ce vise, ce speranțe, ce valori de viață.

Copiii care își dez-amăgesc părinții îi trezesc dintr-o așteptare nerealistă și poate nedreaptă de a se împlini prin copiii lor și de a porni în călătoria împlinirii prin regăsirea de sine.

Când tu te dezamăgești pe tine înseamnă că încep să-ți dea cu virgulă tiparele în care te băgasei sau ai fost băgat, să-ți devină incomode și să începi să te întrebi cine ești tu de fapt.

Deci, dragii mei, spor la dez-amăgiri!😘

Când mai mulți oameni se adună cu mărețul scop de-a crește, când se deschid împreună și o inimă-i unește, cercul nu e do...
15/07/2024

Când mai mulți oameni se adună
cu mărețul scop de-a crește,
când se deschid împreună
și o inimă-i unește,
cercul nu e doar o formă
ci devine un creuzet
în care omul se transformă -
mai rapid sau mai încet...

Cercul terapeutic prinde, la nivel inconștient, iz și forță de familie și împinge în mijlocul lui tot ce nu ne-a fost alinat când eram copii. Fără să ne propunem chiar, pe unii îi vom simboliza ca mame, tați, iar față de alții ne vom erija în părinți.

Viața e ca un joc pe calculator - nu poți trece la nivelul următor până nu ai completat nivelul pe care te afli. Noi oamenii suntem deștepți și mai păcălim jocul - ne maturizăm precoce și ne numim adulți. Dar "jocul" ne impinge iar și iar către nivelele necompletate și ne invită - mai blând sau mai dur (pe cât e nevoie ca să putem vedea) - să completăm nivelele fentate.

Dăm o mână de ajutor când creăm sau participăm voit, conștient, asumat, la procesul de "inventariere" a nivelelor incomplete, în loc ca doar să așteptăm să "luăm una după ceafă" și poate nici să nu ne prindem uneori...

În cercurile terapeutice "jocul" nu întârzie să ne arate atât spațiile goale din fundația noastră interioară cât și modurile în care ele pot fi umplute sau cel puțin văzute, luate la cunoștință, alinate și folosite în favoarea noastră și a altor oameni.

Universul/Dumnezeu ne-a creat un imens spațiu de joacă dar spațiile mari uneori ne sperie, așa că (re)învățăm să ne jucăm mai întâi în cercuri mai mici pe care le lărgim puțin câte puțin, pe măsură ce capătăm încredere, curaj și activăm resurse, până putem să vedem lumea, viața, Pământul ca pe un loc de joacă și ca pe imensă familie în care toți ne suntem unii altora părinți, copii, frați, surori.

Depresia nu e periculoasă. Atacul de panică nu este periculos. Anxietatea nu este periculoasă. Suferința, oricât de grea...
17/04/2024

Depresia nu e periculoasă. Atacul de panică nu este periculos. Anxietatea nu este periculoasă. Suferința, oricât de grea, în sine nu reprezintă un pericol ci felul în care o interpretăm, ne raportăm la ea, ne raportăm la noi - la partea noastră care suferă poate genera comportamente periculoase.

Cu cât suferința este înțeleasă mai bine, cu rădăcinile ei, cu mecanismele de funcționare și cu felul în care mai exact e simțită în corp, cu atât ea poate fi abordată mai sănătos pentru a fi folosită nu impotriva noastră ci în favoarea noastă. Că se pare că așa ne e dat sa creștem, trecând - însoțiți - prin durere.
De ce însoțiți? Omul crește doar văzut. Iar noi, nefiind văzuți în planurile mai subtile ale ființei, nu am deprins capacitatea de a ne vedea noi pe noi. Așa că avem nevoie să ne simțim văzuți cm avem nevoie o vreme, până se așează si în noi disponibilitatea și abilitatea asta.

Dacă îți compari viața cu un dans, ce fel de dans dansezi?Pune-ți o melodie, inchide ochii si creeaza-ti un ring de dans...
04/04/2024

Dacă îți compari viața cu un dans, ce fel de dans dansezi?

Pune-ți o melodie, inchide ochii si creeaza-ti un ring de dans in locul in care te afli sau in imaginația ta.
Începe sa dansezi sau să-ți imaginezi ca dansezi.

Cum este dansul tau?
Rapid, zbuciumat, lent, dinamic sau alternând ritmuri?
Esti atent la pași, ii analizezi/ incerci sa-i controlezi sau ai incredere ca ei se așează exact așa cm ai nevoie?
Respiri liber sau uneori uiți să respiri fiind prea concentrat?
Esti atent la oamenii din jur - fie ei imaginari acum - ori uiti ca mai sunt oameni pe ringul de dans? Sau esti atent doar la ei si uiti de tine?
Ai o coregrafie stabila sau te lasi purtat de muzica si curios cm se impletesc miscarile tale cu ale celorlalți?

Te simți bine în dansul tău sau te simți temător/ jenat/ stresat?

Cum seamănă dansul tău din acest moment cu felul în care dansezi cu viața?

În aceste cufere se află secretul fericirii. Dar ele nu pot fi deschise decât de oamenii fericiți.💃
02/04/2024

În aceste cufere se află secretul fericirii. Dar ele nu pot fi deschise decât de oamenii fericiți.💃

Ieri a fost ziua păcălelii. Doar ieri. De azi, uraaa, nu mințim, nu păcălim, nu ne mințim, nu ne păcălim. Suntem sinceri...
02/04/2024

Ieri a fost ziua păcălelii. Doar ieri.
De azi, uraaa, nu mințim, nu păcălim, nu ne mințim, nu ne păcălim.

Suntem sinceri cu alții și cu noi până la măduvă! Spunem doar ce e adevărat.

Dar ce înseamnă "adevărat"? Cum știm sigur că spunem adevărul? Dacă ne-am propune să vorbim doar ce suntem siguri-siguri că e adevărat, oare câte am mai spune?...

Uite ce zice dexul ca înseamnă "adevăr":
"Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate."

Când vorbim despre ce simțim, care e realitatea obiectivă? Cum se verifică ea?
Și totuși, avem cele mai mari șanse să fim sinceri cu noi și cu alții când vorbim despre ce simțim. Restul e... can-can.
Dar și ca să putem dezvălui - sincer! - ce simțim, poate fi o provocare. Pentru a (ne) putea fi sinceri, e nevoie să ne cunoaștem pe noi - din aproape în aproape, că nu există întrerupător on-off...

Eu ce simt?
Cum aș putea să numesc ceea ce simt?
Cum interpretez eu ceea ce simt și cm transimt această interpretare, admițând că interpretarea este de fapt adevărul, așa cm îl cunosc eu în acest moment?

Să fim cât mai mult în adevăr cred că presupune ca în primul rând să ne asumăm în orice moment că nu știm, de fapt, adevărul.

24/01/2024

Ah, cât aș vrea, copilul meu, să fi putut mai bun, mai mult.
Să fi putut să-ți stau alături toată durerea să-ți ascult.
Să nu-ncerc să ți-o alin ca să scapi repede de ea
Doar fiindcă eu nu puteam să stau cu durerea mea.
Să nu te fi primit cu frica și neputința de-a-ți conține
Emoțiile ce stârneau tot ce-amorțisem eu în mine,
Să nu-ți fi spus de-atâtea ori "taci, copile, nu mai plânge"
Că mă sfâşie plânsul tău de-o să vărs şuvoi de sânge,
Să nu te fi ținut în brațe cu "gata" și "şşş"âşâieli lungi
Pentru ca doar oprindu-ți plânsul să poți tu pe-al meu să-l alungi;
Să nu-ți fi dat o jucărie ca să te fac să uiți de tine
Ca ne-mai-spunând ce te doare să fie ușor pentru mine...

Aş vrea să fi putut durerea s-o-mbrățișez în așa fel
Încât tu să nu înțelegi că durerea-i rea defel,
Că dacă vii cu ea la mine îmi face și mie rău
Și decât să mă rănești mai bine-o ții-nāuntrul tău;
Că durerea-i un dușman de care trebuie să scăpăm.
Of, prinși în iluzia asta, o viață cu noi ne luptăm...

Aș vrea să fi putut, copile, plânsul să pot să-ți primesc,
Fără să-ți șterg lacrimile, fără să-ncerc să le opresc,
Ci doar să îți fi fost alături, doar cu drag să te privesc
Și cu tot cu-a ta durere din adânc să te iubesc.

Aş fi vrut, copilul meu, din toată inima aș fi vrut
Să fi putut face altfel. Îmi pare rău, nu am putut.

Vistiana Long,
psihoterapeut

23/01/2024

Eu cred că nicio metodă de terapie nu este inventată ci este preluată din firescul vieții sau din joaca copiilor. Fenomene și moduri de funcționare sau elemente de joc sunt puse sub lupă și transpuse într-un spațiu experiențial, cu observare, ghidare și invitație la conștientizare.

Constelațiile, de exemplu, sunt un fenomen din natură. Sunt grupări de stele. Sunt grupări de oameni.
Familiile sunt constelații în care s-au creat reguli de asociere și raporare și regulile astea sunt aplicate inconștient la fel de riguros ca în relațiile dintre planete, ca în relația dintre organe și alte relații din univers, în care lucrurile se întâmplă "pur și simplu" după anumite tipare.

Aceleași tipare - conștientizate sau nu - se aplică și la constelații mai mari de oameni - țări, grupuri sociale, firme, și la grupuri mai mici - niște oameni care s-au adunat pentru o zi cu scopul comun de a crește împreună.

Copiii se joacă adesea de-a mama și de-a tata cu un scop la fel de important și de terapeutic cm ne jucăm noi la ateliere. Și ei creează constelații familiale în care să poată vedea mai clar constelația existentă deja în familia lor, să o poată digera mai ușor sau să creeze noi perspective.

Înainte de a fi o metodă de lucru terapeutic - adică cu scopul de a face oamenii mai conștienți - constelațiile sunt înainte de toate, formule după care funcționează lumea.

Nu le creează un terapeut, nu le creează participanții. Terapeutul doar deschide un spațiu în care lucrurile să fie puse în scenă sub o observare nejudicativă, necontrolatoare, nedirectivă ci plină de acceptare, blândețe și luciditate.

Terapeutul - care nu se crede Dumnezeul - nu-și propune să modeleze el viețile oamenilor ci acceptă că în spațiul în care se vor creea constelații treaba lui este să faciliteze vederea cu claritate, conectarea cu sine și acceptarea și are încredere în participanți că din noua lumină a înțelegerii și acceptării vor ști ei ce să facă cu viața lor.

Am participat la multe zeci de ateliere de constelații, cu mulți facilitatori.
Mi s-a părut că puțini au știut să rămână în acest spațiu de smerenie, respect și sensibilitate lăsând viața să se desfășoare și... doar iubind-o.
Ceilalți m-au învățat ce să nu fac și le mulțumesc și lor.

Pe 10 februarie deschid un spațiu între orele 10 - 18 în care să lăsăm constelații să se creeze, după cm are nevoie fiecare.

Am fost la tot felul de workshopuri de constelații dar eu cel mai mult am rezonat cu constelația intenției, adusă în lumină de Franz Ruppert.
În acest tip de atelier nu ne jucăm musai de-a mama, de-a tata și de-a alte rude, după cm ghidează îndrumătorul "jocului", ci fiecare participant este îndrumător având liberatea de alegere a elementelor din viața lui, așa cm are are nevoie să le observe în acel moment.

Am apreciat mult atitudinea plină de respect față de om din această abordare așa că atelierul deschis de mine propune acest "joc".

Într-un cadru intim, cu maxim 12 participanți, ne vom pregăti mai întâi corpurile pentru a simți, devenind mai conștienți - cu ajutorul unor exerciții de mișcare - de diferența dintre ce simțim și ce gândim că simțim; dintre impulsurile care vin din corp - "asta îmi vine" și care vin din minte - "asta gândesc să fac".
Vom sta pe jos, în cerc și ne vom lua timp pentru a vorbi intențiile cu care venim pentru a fi clarificate.
Acest mod nu deschide câmpuri pe care omul nu e pregătit să le deschidă încă.
Pune în joc ceea ce este pregătit să pună și atinge zone din viața sau psihicul lui care în acel moment îi cer să le atingă.

La sfârșit păstrăm spațiu de împărtășire și procesare și luăm în vedere cu ce rămâne fiecare.
E posibil să apară nevoia de susținere personală și să recomand găsirea unui psihoterapeut pentru un proces individual.

Sunt entuziasmată să creez acest spațiu de empatie, joacă cu sens, împărtășire și creștere împreună! Vă aștept cu drag!

Facilitator Vistiana Long, psiholog, terapeut, om în continuu lucru cu sine și continuă autodescoperire.

26/10/2023

Acum vreo 25 de ani m-am mutat într-un apartament în Drumul Taberei la parter.
Într-o zi era mama la mine în vizita și amândouă am văzut pe jos un gândac. Eu repede cu papucul să-l omor. Dar mama "Stai! Nu-l omorî, hai să-l urmărim să vedem unde duce. Dacă îi descoperim cuibul, rezolvăm problema de la rădăcină, nu stai să omori gândac cu gândac și nu se termină niciodată!"

Din ziua aia am urmărit mai mulți gândaci, ceea ce m-a ajutat nu numai sa depistez focarele și să elimin gândacii din casă dar și să-mi schimb atitudinea față de ei.

Când urmărești ceva, te apropii puțin. Mi-am imaginat cuibul, familia care îl așteaptă, am devenit conștientă de chestia aia care-mi părea oribilă și de neprivit ca formă de viață, creatură și ea, nevinovată, pe acest Pământ.
Nu mi-a mai fost frică de gândaci de atunci.

Mi-au rămas in minte vorbele mamei și am văzut cm se aplicau la multe alte situații. Pot spune că am dezvoltat un talent de detectiv datorită lor.

Într-o zi am descoperit ce bine se potrivește povața aceea în lumea mea interioară.
În loc să mă sperii de o emoție, de un gând sau de o senzație și să sar cu "papucul" să anihilez, stau și urmăresc: de unde vine, unde se formează? Din ce "familie" de emoții/gânduri/stări face parte? Unde mă duce, ce-mi arată?

De asemenea, când un client îmi spune "sunt/mă simt anxios" devin extrem de curioasă:
"Ce simți mai exact?"
(Am dezvoltat un radar fin de diferențiat ce simte omul din fața mea sau ce gândește că simte.)
"Cum îți imaginezi că arată senzația asta, cm ai descri-o?"
"Urmărește-o. Unde se formează, unde în corp se răspândește, unde o simți cel mai intens?"
"De ce anume îți amintește, când ai mai simțit asta, despre ce-ți vorbește, ce-ți arată?"

Mai mult decât gândacii din apartamentul meu din Drumul Taberei, emoțiile și senzațiile noastre - pe care uneori le numim generic anxietate - au un rol extrem de important pentru noi. Urmărite, ne arată "cuiburile" noastre de nevoi neimplinite, de spaimă, de neiubire.

Ne pot duce la un copil de care poate am uitat.
Îl putem vedea în pijamale, rămas singur acasă și e speriat. Sau părinții sunt în camera alăturată dar el știe cât sunt de obosiți și îi e teamă să-i deranjeze cu fricile și plânsul lui.
Sau la biroul de teme, copleșit de griji prea mari pentru el, privind pe geam la alți copii care se joacă.
Sau poate vedem un copil pentru care durerea e singura lui alinare...

Să ne urmărim, zic, cu riscul... de a ajunge la noi.
Cu iubire.❤

Address

Bucureşti Sectorul 1

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psiholog Vistiana Long posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Establishment

Send a message to Psiholog Vistiana Long:

Share