28/07/2026
Drumul meu 🤍
Nu, n-am visat niciodată că o să fac sprâncene.
Dacă mă întrebai acum 20 de ani unde mă văd, ți-aș fi răspuns fără să clipesc: la Facultatea de Arte din Cluj.
N-am mai ajuns. Mi s-a spus că artiștii mor de foame.
Așa că am ales varianta “sigură” și am terminat Marketingul la București.
Primul meu job a fost într-o agenție de film și publicitate. Doi englezi și un canadian mi-au oferit șansa să intru într-o lume incredibil de creativă. Eu făceam cafeaua, plăteam salariile și îi priveam fascinată pe oamenii care transformau ideile în reclame și filme.
După doi ani am ajuns la Carter Films.
Costumier.
Acolo m-am îndrăgostit iremediabil de viața din spatele camerelor de filmat. Pentru mine era magie. Plecam pe platou la 4-5 dimineața și nu știam niciodată când mă întorc acasă. Era obositor, haotic și absolut minunat.
Doar că, la un moment dat, am realizat că nu era un ritm în care puteam construi o familie.
Așa că am plecat.
Am devenit Visual Merchandiser la Reserved. Era din nou ceva creativ și îmi plăcea. După un an și ceva am trecut la Esprit, unde, surpriză… au descoperit că mă pricep și la marketing și m-au mutat într-un birou.
Pentru mine a fost o pedeapsă. 😂
Nu puteam sta locului. Fugeam prin magazine să aranjez vitrine sau să pun alarme la haine, iar colegii mă căutau prin tot mall-ul. Cred că n-am fost făcută niciodată pentru un birou.
Între timp am rămas însărcinată cu prima mea fetiță, iar mai târziu a venit și cea de-a doua.
Și, sincer…
după al doilea copil nu mai știam cine sunt.
Aveam impresia că mă pierdusem undeva pe drum.
În perioada aceea pictam pânze. Speram că voi reuși să le vând și să câștig și eu ceva din ceea ce iubeam cel mai mult: arta.
N-a mers. 😅
Într-o zi, soțul meu mi-a spus râzând:
„Dacă tot îți place să pictezi, de ce nu pictezi pe fețe? Poate de data asta mai iei și bani.”
Și, culmea… avea dreptate.
M-am înscris la cursuri de make-up și, luni întregi, aproape în fiecare seară, între 18:00 și 22:00, am învățat machiaj de fotografie, machiaj de film, efecte speciale, prezentări de modă…
Pentru mine era paradis.
Apoi am început să machiez.
Și ceva nu era în regulă.
Toate machiajele mele aveau aceeași problemă: sprâncenele. Le făceam groase, închise la culoare și foarte dure. Eu credeam că machiajul este problema. De fapt, erau sprâncenele.
În timp ce căutam o direcție, am văzut un anunț de la BrowBar. Căutau make-up artist.
Mi-am spus:
„Perfect! Mă angajez acolo și poate aflu și eu cm se fac, de fapt, sprâncenele.”
M-au acceptat.
Dar cu o condiție.
Să învăț și design de sprâncene.
Nu eram deloc încântată. Aveam peste 35 de ani și eram convinsă că nu mai pot învăța o meserie nouă.
Le spuneam mereu:
„Nu poți învăța un urs bătrân trucuri noi.”
N-au vrut să mă creadă.
În prima lună am epilat kiwi între genunchi ca să învăț tehnica cu ața. 😂
În a doua lună mi-au dat voie să lucrez pe oameni.
Și din momentul acela…
Game on.
Am devenit obsedată să fiu mai bună decât fusesem cu o zi înainte. Eram în competiție doar cu mine. Sigur, colegele aveau cu aproape 15 ani mai puțin decât mine și învățau mult mai repede, dar eu aveam ceva ce nu poți cumpăra: răbdare și încăpățânare.
Și, privind în urmă, îmi dau seama că niciun drum n-a fost întâmplător.
Marketingul m-a învățat să comunic.
Filmul m-a învățat lumina și atenția la detalii.
Moda m-a învățat proporțiile.
Pictura m-a învățat culoarea.
Iar toate astea s-au întâlnit, în mod ciudat, într-o pereche de sprâncene.
Astăzi nu simt că „fac sprâncene”.
Simt că redau încrederea unei femei în propria imagine.
Iar momentul în care o clientă se privește în oglindă, zâmbește și spune: „Parcă sunt tot eu… doar mai frumoasă.”…
…îmi amintește că, de fapt, n-am renunțat niciodată la visul meu de a fi artist.
Doar că pânza mea s-a schimbat. 🤍
