https://www.facebook.com/416353410622/

SALATA DE FILME CineClub, Celea Norocului nr. 1, Bucharest (2026)

12/06/2026

LEONORA ÎN LUMINA DIMINEȚII / LEONORA IN THE MORNING LIGHT
(regie: Thor Klein & Lena Vurma, Germania, România, Mexic, UK, 2025)
În ultima perioadă muzeele din Europa se întrec în a organiza expoziții care să prezinte lucrările artistei britanice Leonora Carrington (1917-2011), cea care se numără printre ultimii artiști care au provenit din grupul suprarealist a lui Andre Breton de la începutul secolului XX, și a cunoscut la tinerețe artiști precum Salvador Dali sau Max Ernst (cu acesta din urmă a avut chiar o relație amoroasă până la arestarea lui în preajma celui de-al Doilea Război Mondial). Astfel la Palazzo Reale din Milano (20.09.2025 – 11.01.2026) a avut loc o amplă expoziție retrospectivă în care au fost expuse peste 60 din lucrările pictoriței, iar în prezent au loc alte două expoziții la Musée du Luxembourg din Paris (18.02-19.07.2026) și la Freud Museum din Londra (25.03-10.08.2026 – „Leonora Carrington: The Symptomatic Surreal”). Așa că apariția pe ecrane a filmului m-a atras ca un magnet, chiar dacă până acum nu am cunoscut arta lui Carrington decât din câteva imagini văzute pe internet și nu știam mai nimic despre viața ei.
Ceea ce m-a „lovit” de la primele cadre ale filmului a fost imaginea și atmosfera excelentă pe care reușește să o creeze. La finalul filmului am văzut că aceasta este semnată de tânărul Tudor Vladimir Panduru, cel care a lucrat și cu Cristian Mungiu la filmele Fjord, R.M.N. și Bacalaureat. Superb! Felicitări! De asemenea, mi-a plăcut foarte mult ultimul cadrul al filmului, care durează câteva minute și peste care curg titlurile de final – o scenă în care este prezentată pregătirea de către artistă a unei pânze pentru o noua pictură. Dar, între aceste două momente filmul prezintă o serie de evenimente din viața artistei, care nu fac nicio legătura cu producția sa picturală și care nu explică în niciun fel filozofia sa de a face artă și rațiunea care a stat la baza viziunii sale originale asupra picturii. O narațiune în care realul se amestecă de multe ori cu imaginarul, o prezentare mai mult „suprarealistă” a vieții protagonistei, care nu a reușit să mă facă să empatizez prea mult cu artista si creația ei, creație care nu este prezentată absolut deloc în acest film, astfel încât simplul cinefil, neiubitor neapărat al artei plastice, nu va avea nicio ideea de ceea ce a pictat Leonora Carrington.

24/04/2026

LA GRAZIA / GRAȚIEREA / GRACE (regie, scenariu - Paolo Sorrentino, Italia, 2025)
Am văzut aseară La Grazia (Grațierea), care este remarcabil la toate capitolele tehnice (in special imagine, scenografie, costume) la cateva din cele artistice (regie, actori) dar este rarat (cel puțin pentru mine) la capitolul scenariu. Sorrentino, pe care îl admir atât de mult, ne-a obișnuit cu filme foarte bune (marea majoritate) dar și cu unele mai puțin reușite (Il Divo, Loro) și din păcate și filmul său cel mai recent. E posibil ca majoritatea cibefililor sa nu fie de acord cu mine. E normal poate, Sorrentino produce o "vrajă" asupra spectatorului pironit in fotoliu care nu se poate abține de a savura fiecare cadru ce-i trece prin fața ochilor. Și la mine funcționeaza această "vrajă". Inclusiv aseară a funcționat, dar s-a diminuat mult datorită numărului goarte mare de exagerări inserate în narațiune. Aproape toate deraliile scenariului mi s-au parut exageeate. Mai puțin două: povestea cu calul în agonie care mi s-a parut veridică și relația președintelui cu agiotantul său care mi-a plăcut foarte, foarte mult. În rest, nimic verosimil în film (Papa negru franco-african, fiica consilieră prezidențială, toată pleiadă de prieteni din copilărie pe care îi găsim în diferite funcții publice înalte, vizita președintelui portughez, căurarea amantului soției președintelui, preferințele muzicale ale șefului statului, cosmonautul italian mult prea bătrân pentru o asemenea misiune, întoarcerea în vechiul apartament etc). Toni Servillo e magistral ca întotdeaina, dar distanța între "Le consequenze del amore" și "La grazia" este enormă. Un film "ratat" datorita scenariului. Dar e doar o părere subiectivă. Puteți să dați cu pietre. Totuși, de ce la premiile David di Donatello din peninsulă a primit 14 nominalizări și nu a reușit să câștige nici măcar un premiu? Dacă nici criticii italieni de film nu mai știu ce este un film bun... Viva Sorrentino!
Premii: Cel mai bun actor - Copa Volpi (Toni Servillo) – Veneția, 2025 etc.

10/02/2026

RENTAL FAMILY / FAMILIE DE ÎNCHIRIAT (regie, scenariu, producție – Hikari, Japonia, 2025)
Chiar dacă rămâne în umbra excelentului film de debut al regizoarei, Familie de închiriat reușește să se ridice la o înaltă cotă valorică și mai ales emoțională. Poate regizoarea se apropie prea mult de melodramă, însă scurtele scene neverosimile presărate pe ici pe colo își au rolul lor bine definit în desfășurarea narațiunii și pot fi trecute cu vederea. H dovedește încă o dată capacitatea extraordinară pe care o are de a se apropia de sufletul oamenilor și de a prezenta spectatorului micile diamante ascunse acolo. Un film plin de sensibilități, suflete în căutare de alte suflete, o odă adusă recunoștinței și a iubirii dintre oameni.
Premii: Premiul publicului – Chicago, Woodstock, Middleburg, 2025 etc.

08/02/2026

37 SECONDS / 37 DE SECUNDE (regie, scenariu, producție – Hikari, Japonia, 2019)
Uneori, am impresia că anumiți artiști sunt îngeri trimiși pe Pământ pentru a ne arăta nouă muritorilor de rând, că în jurul nostru sunt milioane de minuni pe lângă care trecem si nu suntem capabili să le vedem. În cazul de față, regizoarea Hikari, pe numele adevărat Mitsuyo Miyazak, debutează în filmul de lung metraj cu această peliculă ce va surprinde spectatorul, într-o manieră aproape absolută, prin originalitate, inedit și impact emoțional. Ceea ce se întâmplă pe ecran ne transpune într-un univers de gânduri, emoții și trăiri aproape unic în peisajul cinematografic contemporan.Cu o imagine excelentă, o coloană sonoră adecvată și discretă, cu un joc al actorilor la superlkativ, narațiunea ne va șoca și ne va arăta valențe de nebănuit ale sufletului unam, toate adunate în jurul eroinei principale, o desenatoare de benzi desenate japoneze, și a pietenilor ei descoperiți întâmplător: candoare și neputință, forță și perseverență, emapatie și generozitate, toleranță și iubire necondiționată. Un film cât o mare revelație pentru mine și sper că și pentru alți cinefili.
Premii: Premiul publicului, Premiul CICAE – Berlin, 2019, Cel mai bun film – Roma, 2019, Premiul publicului – Palm Springs, 2020 etc.

20/01/2026

V-am promis în weekend că vă prtezint trei văzute recent care au stat sub semnul iubirii de care sunt capabile femeile, în diverse forme ale acesteia: IUBIREA PURĂ ȘI DEZINTERESATĂ – „Elvira Madigan” (1967), IUBIREA NEBUNĂ, FĂRĂ RAȚIUNE – „Mal de pierres” (2016) și IUBIREA INTERESATĂ – „Menajera” (2015). Despre primul v-am lăsat impresia deja, acum vă spun și de celelate două:
MAL DE PIERRES / FROM THE LAND OF THE MOON (regie, scenariu – Nicole Garcia, Franța, Belgia, Canada, Spania, 2016)
O știm pe Marion Cotillard din Miezul nopții la Paris (2011), din Rugină și oase (2012), din Două zile și o noapte (2014), dar mai ales din La vie en rose (2007) - pentru care a câștigat un Oscar si încă alte 26 de premii. Nu poate fi cinefil adevarat care să nu o aprecieze si să nu o iubească, dar rolul pe care îl joacă aici ni se lipește de suflet. Personajul său ne amintește un lucru pe care bună parte din omenirea de azi l-a uitat: iubirea aceea profundă, nebună, împinsă până dincolo de limitele normalului este posibil să existe, este posibil să supraviețuiască împotriva tuturor raționamentelor logice și tuturor preconcepțiilor sociale. Gabrielle este o tânără, care în ciuda conveniențelor din familie și societate, în ciuda comportamentului pe care este forțată să îl adopte pentru a nu fi socotită nebuna, iși păstrează nealterată credința pe care o are adânc înrădăcinată în suflet, accea că iubirea adevărată există și merită să facă orice pentru a o găsi și a se bucura de ea. Un mare bravo și pentru actrița principală din Unchiul meu din America (regie Alain Resnais, 1980) - Nicole Garcia, care aici trece în spatele camerei de filmat si regizează cu multă măestrie un film atât de sensibil, delicat, riscant ca mersul pe pojghița de gheață a unui lac adânc.
Premii: Cel mai bun film – San Jordi, Barcelona, 2017 etc.
MENAJERA (regie – Paul Feig, SUA, 2025)
Mai bine de jumătate din film m-a făcut să cred că îmi pierd timpul aiurea. Restul a salvat destul de onorabil, chiar inteligent pelicula. A fost un film ok, pentru o producție din categoria entertainment, pot spune că a nu a fost pierdere de vreme. Regizorul nu are niciun merit, tot meritul este de fapt al sciitoarei Freida McFadden, autoare de bestsellere Amazon, USA Today și Publisher's Weekly. Cu 27 de cărți lansate, traduse în peste 30 de limbi, Freida McFadden jonglează cu thrillerele psihologice și romanele medicale, fiind la bază doctor specializat în leziuni cerebrale. Freida locuiește cu soțul și pisica ei neagră într-o casă veche, cu vedere la ocean, desprinsă parcă dintr-un film de groază.

18/01/2026

Filmele văzute în weekendul acesta parcă au stat sub semnul iubirii de care sunt capabile femeile, în diverse forme ale acesteia: IUBIREA PURĂ ȘI DEZINTERESATĂ – „Elvira Madigan” (1967), IUBIREA NEBUNĂ, FĂRĂ RAȚIUNE – „Mal de pierres” (2016) și IUBIREA INTERESATĂ – „Menajera” (2015). Vă voi prezenta acum primul film, după care, în zilele următoare și pe celelate două.

ELVIRA MADIGAN (regie, scenariu, montaj – Bo Widerber, Suedia, 1967)
„Să împrumuti ochii altcuiva si sa vezi lumea.... Să vezi lumea așa cm o vede ființa iubită. Oare nu asta înseamnă dragostea?” spune la un moment dat protagonistul (interpretat de Thommy Berggren) - locotenetul dezertor din armata suedeză care s-a îndrăgostit de foarte tânăra acrobată de la circ Elvira Madigan (interpretaă magistral de Pia Degermark), cu care fuge în Damearca pentru a trăi o frumoasă, dar tragică, poveste de dragoste.
Începutul filmului îți dă impresia că vei fi nevoit să vezi o producție din genul „dulcegăriilor" romatice ieftine, fără nicio valoare artistică, la acest lucru contribuind repetareaa obsesivă din 3 în trei minute a inceputului părții a doua a Concertului penrru pian nr 3 de Mozart, o partitură care-mi place enorm, dar redundanța cu care este folosită aici devine de-a dreptul enervantă. Ușor, ușor, dacă ești dispus să renunți la abilitățile de ordin rațional pe care le posezi și să te lași în voia simțurilor și a emoțiilor, este posibil să te cufunzi în srarea necesară pentru a vedea și recepta filmul așa cm a probabil a fost în intenția regizorului, să empatizezi cu protagoniștii acestei povești de secol XIX, în special cu personajul feminin, și să-i înțelegi în demersul lor tragic, chiar dacă este greu de acceptat pentru omul secolului XXI. Interesant și modul de realizare din punct de vedere al imaginii, te face să te gândești uneori la pictura impresionistă, iar povestea cu desenul făcut protagonistei într-o cafenea din Paris de un pictor invalid, nu te poate duce cu gândul decât la Henri de Toulouse-Lautrec.
Nu am văzut înainte decât un film regizat de Bo Widerberg - Lust och fägring stor / Dorință și frumusețe (1995) - și nu am fost extrem de încântat. Începutul Elvirei Madigan m-a făcut să cred că impresia despre regizor se va inrăutăți și mai mult, dar, surprinzător, pe parcursul filmului am inceput sa-mi schimb această părere, iar soluția regizorală pentru scena finală mă determină să caut să mai vizionez ceva din filmografia lui.
Premii: Cea mai bună actriță (Pia Degermark) – Cannes, 1967 etc.

SALATA DE FILME CineClub

12/06/2026

24/04/2026

10/02/2026

08/02/2026

20/01/2026

18/01/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category

Listing takedown request