02/05/2024
Acum niște zile, cel mai cunoscut și longeviv săptămânal de satiră și investigație din România, publică un articol cu titlul ”Fără genii, talentul e pustiu”. Autorul ia la bășcălie pe aceia care, vezi Doamne, nu știu să aprecieze literatura română contemporană. Pretențioșii, fandosiții, ăia care ”ascultă Baaach de dimineața până seara” și compară pe oricine cu Tolstoi și Shakespeare, sunt atenționați, cu superioritate și dezgust, că e plină patria de profesioniști.
Tonul articolului te face să-ți fie rușine de incapacitatea ta de a înțelege că, citez, ”o cultură solidă are vârfuri reale într-o mare de profesionalism și comerț.” Zău? ”Da, ați citit bine”, continuă autorul, ”profesionalism, adică povești solide, construcții epice corecte, tematică adecvată, directețe, simplitate, eficiență și modă.”
E drept că în țărișoara noastră măreață orice cretin care face zece lecții de scriere creativă, cu te miri ce distins pedagog, se crede profesionist. Doar că poveștile lor solide sunt despre cm a murit bunica Maricicăi sau cm a bătut-o tac'su în copilărie pe Marcela sau despre ce a văzut Dănuț într-o farmacie sau cm se dă Costel mare poet printre colegii lui corporatiști. Sigur, ar putea fi și acestea povești solide, dacă ai habar cm să le scrii. Însă dacă după o jumătate de pagină, cititorul nu are nici cea mai mică dorință de a rămâne în poveste, se plictisește de moarte și îl pufnește râsul de felul în care se exprimă onorabilul dumitale profesionist, nu ține, pe cuvânt. Uimitor, dar nu toți am aterizat alaltăieri din bananier în excepționala lume a literaturii române de azi.
Pentru unii cititori, literatura nu e despre scris corect. E despre altceva. Emoție, râs, plâns, dragoste, război, viol, trădare, crime, zbateri lăuntrice, ”chestiile” alea despre a scris și dobitocul de Shakespeare. Un băiat destul de șmecher, uns cu toate alifiile, de care a auzit toată planeta încă de acum niște sute de ani. În vreme ce studenta emerită abia a învățat să-și lege șireturile la pantofiorii ei cu adeziv.
Simplitate? Cum o fi ajuns oare unul ca Salinger la ea? Probabil că anii ăia autoizolat în magazie, unde a scris susținut, i-au prins bine.
Cât comerț or fi făcut și băieții ăștia în atâta amar de vreme? Câte guri or fi hrănit? Și cm de-or fi rămas și azi la modă? Avem și noi scriitori la modă. Păcat că în loc să exceleze în conținutul operei lor, excelează în etate sau comerț. Cât de cinstit e comerțul? Păi e sută la sută cinstit, căci mai bine antrenezi oameni să scrie prost și le întreții și le promovezi netalentul și mediocritatea, decât să rupi telefoane.
De ce să mai ascultăm noi Bach, dacă o avem pe Lady Gaga și pe Irina Rimes?
De ce să mai citim Kafka, dacă suntem bombardați cu texte despre chipsuri, Mega Image, tricouri cu Nirvana și depresiile profunde din liceu?
De ce să ne pese nouă de Ion Mureșan, când ne spune unul care scrie câte 184 de cărți pe an că ”în poezie nu există bine sau rău, se poate orice”?
Iar asta cu ”e loc sub soare pentru toată lumea și nimeni nu-i fură nimănui gloria” denotă o scârbavnică obrăznicie.
Exitsă o cârciumă în București, unde un individ cântă și de trei ori pe săptămână. De ce? Nu se știe. E prieten cu patronii. Și patronii cu el. Ultima dată a adus cu el un uscător de rufe. A pus niște cârlige pe el și, din când în când, mai dădea câte o palmă la câte un cârlig. Vă imaginați ce efect sonor aparte și corect avea gestul său, la pachet cu behăielile la saxofon (instrumentul său de bază, cm ar veni). Cinstit, credeți că o amărâtă care a terminat Conservatorul la vioară, să zicem, și care studiază șase ore pe zi, dacă ar vrea să cânte ”Baaach” în aceeași cârciumă, în locul acelui caraghios, ar fi primită cu brațele deschise sau nu?
Deci nu, nu e loc sub soare pentru toată lumea, căci cealaltă lume, aia a consumatorilor, a spectatorilor, a ascultătorilor și a cititorilor e păcălită zi de zi de tot felul de comercianți cinstiți. Că bine ziceți!
În consecință, acea categorie de oameni care, din diverse motive (unul ar fi că nu sunt proști) nu pun botul la această literatură sau muzică în zadar, trebuie pusă la zid. Nu e obligatoriu să ai un statut social, un nume și un oarecare succes ca să dai lecții unora care gândesc cu propriul creier și simt cu propriul suflet. E nasol, ce să mai (vorba lui Hagi), unii pur și simplu nu se lasă manipulați intelectual și emoțional de mai înalții prelați ai, cică, artei românești.
Nu de alta, dar s-ar putea ca, dacă ne apucăm să disecăm OPERA mai marilor, să avem niște surprize mai puțin plăcute. Și pedagogia, educația au, precum alte domenii, vârfuri și rebuturi. Pesemne că niște neadaptați - victime colaterale - vor exista mereu. Asta e. Cei mai mulți își și asumă această stare de fapt. Dar să fii și luat la trei păzește, parcă indică niscaiva mârlănie, autosuficiență și aroganță.
Mai bine iei mistrețul la trântă, ca să zic așa, decât să-i iei pe alții la mișto.
P.S. În fotografie, un detaliu al unei lucrări de Picasso. Alt comerciant cinstit.
