11/04/2026
Paște în pace! Hristos a înviat!
“Tetelestai”, Albert Sofian, 2025
Bitum si ulei pe pânză, 200 × 114 cm
„Tetelestai” – S-a sfârșit.
Ultimul cuvânt rostit de Hristos pe cruce, transmis din greacă, poartă o greutate polisemantică rară. Nu desemnează doar o încheiere fizică, ci și împlinirea unei lucrări, plata unei datorii, încheierea unui proces. Este o sentință, o eliberare, o abandonare și o victorie într-un singur cuvânt.
Lucrarea propune o interpretare contemporană a acestui moment-limită. Figura răstignită apare lipsită de chip, o alegere simbolică ce marchează pierderea reperului divin într-o societate care proclamă adevăruri convenabile și condamnă pe baza interesului, nu a dreptății.
Tensiunea anatomică a trupului, prins între forță și descompunere, între viață și resemnare, se desfășoară pe un fundal tulburat, fragmentat, aproape aschiata imaginea unei realități aflate în colaps moral.
Nu există cruce clar definită, nici halo, nici semne ale gloriei. Doar o corporalitate grea, umbrită, suspendată în vidul unei lumi care confundă retorica cu adevărul și puterea cu dreptatea.
Tetelestai devine astfel o oglindă: ce s-a sfârșit? Ce s-a împlinit? Și în ce fel răsună aceste cuvinte într-un prezent care repetă, ritualic, aceleași nedreptăți?
Această lucrare este o formă de judecată. Nu a altora, ci a noastră, colectivă, istorică, spirituală.
Punctul de plecare este cuvântul „Tetelestai” ultimul rostit pe cruce. În greacă, el semnifică simultan: „s-a sfârșit”, „s-a împlinit”, „a fost plătit”, „procesul s-a încheiat”. Este în același timp act juridic, mărturie teologică și sentință existențială.
Am fost interesat nu de aspectul glorios al răstignirii, ci de reversul său ,abandonul, expunerea, înstrăinarea. Figura centrală nu are chip. Este o formă suspendată între vinovăție și mântuire, între uman și ceva care refuză să mai fie divin. Este ceea ce rămâne după ce verdictul a fost rostit.
Bitumul, materialul de bază, nu a fost ales pentru culoare, ci pentru încăpățânarea lui de a nu se lăsa controlat. Ca și vinovăția, el pătrunde în pânză, devine structură, nu doar strat. Este rezistent, dens, organic și impune un proces lent, corectiv, aproape penitențial.
Tetelestai nu este o reprezentare religioasă. Este o scenă a încheierii, a unui proces care ne privește pe toți. Într-o lume în care judecata a devenit spectacol și iertarea o monedă de schimb, am simțit nevoia unei imagini care să nu împace, ci să tulbure.
Această lucrare nu cere înțelegere, ci asumare. Ce s-a sfârșit? Ce s-a plătit? Cine a rostit verdictul? Răspunsul nu e în imagine, e în fiecare privire care o întâlnește.
