09/12/2017
Spirala de Advent
Sus în pădure, departe de oras, singuratic, locuia un pustnic pe care oamenii l-au numit părintele Jacob. Se mutase din vale deoarece pentru el era prea mult zgomot şi tulburare. Sus pe munte era linişte în jurul lui. Locuia acolo împreunã cu animalele, care aveau încredere în el si a căror limbă o învăţase de-a lungul anilor.
La oameni venea rar. Uneori oamenii trimiteau după pustnic dacă cineva era bolnav. Atunci acesta venea şi aducea cu sine plante aromatice făcătoare de minuni pe care le culegea din pădure.
Părintele Jacob avea o căprită cu care mergea des în pădure. Pe cărăile din pădure găsea plante şi ierburi foarte rare. Le lua acasă cu grijă şi le sădea în grădina sa cu flori.
În timpul verii când trandafirii sălbatici înfloreau, grădina sa se transforma într-un covor strălucitor de flori. Atunci se întâmpla, ca, uneori, copiii din satele din apropiere să vină să asculte istorisirile deosebite pe care pustincul le ştia povesti, sub tufa de trandafiri sălbatici.
Odată, în apropierea Crăciunului, o furtună năprasnică se abătuse asupra pământului. Furtuna vuia afară, trăsnea şi fulgera cu atâta putere încât pãrintele Jacob se temea că e sfârşitul lumii. Cerul răspundea faptelor oamenilor. Timpul Crăciunului se apropia, dar orasele erau zgomotoase şi agitate. Oamenii nu se mai gândeau la sărbătoarea Crăciunului ca la ceva sfânt.
Furtuna vuia din ce în ce mai tare. Părintele Jacob crezu că vântul îi va dărâma coliba. Luându-şi şi căprita în casa, părintele Jacob îngenunche şi începu să se roage.
În timp ce se ruga auzi o voce fină pe care o auzise şi-n copilăria sa. Iar vocea îi spunea: „Părinte Jacob, copiii au nevoie de o spiralã de Advent!”
Părintele Jacob rămase mirat: ”Ce putea fi oare o spirală de Advent?”
Şi cm se gândea la cele auzite deodată văzu un şarpe verde care intrase în coliba lui. Avea pe cap o coroană străucitoare şi pe spate multe pietre preţioase strălucitoare care luminau blând. Părintele Jacob îl întrebă de unde vine. Şarpele îi răspunse:
-Tu nu mă cunoşti, dar eu te ştiu prea bine pentru că ţi-am auzit istorisirile de sub tufa de trandafiri.
-Spune-mi de unde ai punctele luminoase de pe spatele tãu?” întrebă părintele Jacob. -Este cam aşa, răspunse şarpele, de fiecare dată când un copil face o faptă bună, străluceşte o piatră preţioasă pe spatele meu.
Părintele Jacob îşi aminti ce-i spusese vocea şi-i povesti şi şarpelui:
-Copiii au nevoie de o spirală de Advent, dar eu nu ştiu cm trebuie să fie. Nu am văzut încă aşa ceva.” Şarpele îi spuse:
-Priveşte-mă! şi începu a se învârti precum căsuţa unui melc. În mijloc îşi ridică capul iar coroana sclipea şi scânteia. Deodată pustnicul ştiu cm trebuie să arate spirala de Advent. Întorcându-se să-i mulţumească şarpelui, acesta dispăruse.
Afară, între timp, furtuna se oprise şi ieşind în faţa colibei pustnicul văzu că întreaga pădure era acoperită de o plapumă albă de zăpadă. Părintele Jacob ştia acum ce avea de fãcut.
Dimineaţa următoare îşi încãltă cizmele sale mari şi cãlduroase din piele, îşi puse mantaua groasă şi porni spre vale fãcând urme adânci în zăpada proaspătă. În sat merse din usă în usă şi-i rugă pe oameni să-i dea lumânări şi mere. Oamenii se mirau, dar îi dădeau ce cerea, iar el le dăruia din plantele sale aromatice pe care le culesese în vară şi le uscase. De la un om ceru o lumânare deosebită, mai mare decât celelalte, şi spuse:
-În prima duminică de Advent copiii voşri au voie să urce sus la munte la mine, la căderea serii. Dar numai copiii.
Vă puteţi imagina ce bucurie a fost pentru copii, care-l iubeau pe părintele Jacob. Erau nerăbdători şi curioşi ce vor găsi la el acum iarna şi abia aşteptau să vină acea zi.
Părintele Jacob merse în pădure şi de unde era zăpada mai subţire adună muşchi şi crenguţe de brad. Îşi scoase lucrurile din colibă şi aşeză muşchiul şi crenguţele în forma unei căsute mari de melc. În mijloc aseză lumânarea cea mare pe care o aprinse în aşteptarea copiilor.
Între timp copiii porniră voioşi la drum. La început erau veseli şi sporovăiau, dar pe măsură ce urcau spre coliba pustnicului deveneau din ce în ce mai liniştiţi. Ajunşi la pustnic văzură că coliba lui se transformase într-o grădină în care în întuneric lumina o singură lumină. Pustnicul dărui fiecărui copil un măr în care era aşezată o lumânarică. Pe măsură ce copiii intrau în spirală, aprindeau lumânarea şi pe drumul de întoarcere o aşezau pe crenguţele de brad, încăperea care era cufundată în întuneric se lumina din ce în ce mai mult.
Liniştea, iubirea, cădura şi lumina le-a fost călăuză pe drumul de întoarcere.
De atunci în fiecare an, copiii veneau la părintele Jacob în prima duminică de Advent.
Lumina şi iubirea sunt singurele lucruri care prin împărţire nu se împuţinează, ci, dimpotrivă, sporesc.
Poveste preluată din Scrisoarea circulară a Comunităţii Creştinilor.
