https://www.facebook.com/126822780802331/

Mestesugurile - Un Proiect De Viitor, Bucharest (2026)

17/01/2014

Ieri, 18 decembrie 2013, ora 15,00, a avut loc lansarea numărului dublu 11-12, 2012-2013, al revistei științifice „Țara Bârsei”, serie nouă. Revista reunește peste 60 de articole pe teme de istorie, geografie sau muzică, aparținând unor cercetători sau cadre universitare din centre precum Cluj-Napoca, Sighişoara, Sibiu, Blaj, Constanța, Iaşi, Făgăraş, Bucureşti, Zalău, Suceava, Târgovişte, Alba-Iulia, Craiova, Ploieşti, Braşov şi din Republica Moldova.

17/01/2014

Website of the Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage

17/01/2014

George Emil Palade, geniul născut la Iaşi şi confirmat la Stockholm de Fundaţia Nobel, a fost nucleul biologiei celulare la nivel mondial. Aceasta este fabuloasa istorie a vieţii sale.

12/11/2013

„MUZEE NESTIUTE” aduce in atentia publicului muzeele „nestiute” sau „inedite” ale Romaniei.

12/11/2013

Interviu acordat de dna. Gabriela Tănăsescu, Director, în data de 11 octombrie 2013

12/11/2013

Cetatea Rupea este unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de așezări omenești datând din paleotic și neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.H.). Prima atestare documentară datează din anul 1324 când sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert, al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetății, Castrum Kuholm. Numele de Kuholom face referire la roca pe care a fost ridicată Cetatea: bazaltul. Documente din secolul al XV-lea menționează cetatea ca fiind un important centru comercial și meșteșugăresc, cu 12 bresle. Cetatea a servit de-a lungul timpului ca fortificație dar și refugiu pentru populația ce locuia dealurile și valea din împrejurimi, așezarea ei fiind strategică: la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească prin pasurile sud-estice.
Cetatea este compusă din trei părți: Cetatea de Jos, Cetatea de Mijloc și Cetatea de Sus. Acestea au fost construite, cronologic, în ordine inversă. Cetatea de Sus este cea mai veche, ulterior cea din mijloc și Cetatea de Jos construită ultima, a cărei construcție a durat, peste 350 de ani. Cetatea mai are din cele 10 turnuri inițiale, doar 7 turnuri. În Cetate erau construite căsuțe de locuit individuale, pe două nivele. La parter era cămara și sus era camera de locuit. În aceste căsuțe locuiau oamenii din zona Rupei în perioadele de pericol. Din cele 100 de căsuțe, astăzi mai pot fi văzute doar 5.
Cetatea a fost asediată de foarte multe ori. Dar cucerită doar de 2 ori. Prima oară, Cetatea Rupea, a fost cucerită pe vremea regelui Carol Robert D’Anjou, când după un asediu de aproape două luni – august – septembrie – locuitorii au capitulat. Se spune că lipsa apei i-a determinat pe aceștia să se predea. Pe atunci erau vremuri grele și așa cm spuneau strămoșii noștri, cu o mână lucrau pământul și cu o mână mânuiau sabia.
Ca orice cetate și Cetatea Rupea are legenda ei. O legendă legată de fântâna din curte. Aceasta spune că un cuplu de oameni tineri au băut din apa fântânii, din aceeași cană și de cm au băut, au rămas îndrăgostiți, pe tot restul vieții.
Legat de legenda fântânii, în jurul anului 1850, Jules Verne a fost aici și s-a îndrăgostit de o tânără săsoaică, pe nume Luiza Muller. Poate ca și ei au băut apa fântânii, înainte de a ajunge la frumoasa poveste.
Printre personalitățile care au vizitat Cetatea au fost: Camil Petrescu, care a scris și un capitol despre Rupea; Hermann Oberth, unul dintre cei trei părinți ai științei rachetelor și astronauticii; dar și Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, care a inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru salvarea Cetății, după ce în 1790 o vijelie foarte puternică a distrus toate acoperișurile din cetatea de mijloc și de sus. După cataclism, primăria orașului nu a mai dorit să reconstruiască ceea ce distrusese natura, considerând că cetatea nu mai este importantă din punct de vedere strategic. Brukenthal nu a fost de acord însă cu această decizie, considerând că Cetatea este un monument care trebuie păstrat. Astăzi, vizitatorul găsește o Cetate restaurată în întregime și redeschisă publicului din luna iulie 2013.

12/11/2013

Elisabethopolis – o punte peste istorie
Atestarea documentară a aşezării Dumbrăveni datează din anul 1332, când în acte este pomenit „Henricus sacerdos de Ebes”, adică Henricus, preot în Ebes, care a plătit o dijmă în valoare de patru banali. Ebessffalwa, aşezarea în discuţie, este menţionată apoi şi în documente din anii 1367 şi 1368, când se pomeneşte despre posesiunile feudalilor de pe aceste meleaguri. Menţionările documentare continuă de-a lungul secolului al XIV-lea şi au în centru aceeaşi problemă a posesiunii de terenuri. În veacul următor, aşezarea deţine statut de târg, iar domeniile se împart între trei familii: Bethlen, Fejerdi şi Apafi. La 1552, Grigore Apafi, prefect al judeţului şi locţiitorul mareşalului curţii lui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpără toate moşiile locului şi începe construcţia unui castel. În posesia membrilor acestei familii va rămâne cetatea mult timp şi tot sub domnia acestei familii, aşezarea devine reşedinţă domnească. Explicaţia e simplă: Mihai Apafi I, moştenitor al domeniului Dumbrăveni, este ales principe în 16 septembrie 1661 şi astfel târgul dobândeşte statut de reşedinţă domnească. Marea dezvoltare a localităţii se datorează însă armenilor.
Istoria armenilor în Dumbrăveni, începe în jurul anului 1670, când aceștia, organizați în companii comerciale au început să treacă din Moldova în Transilvania. Până să ajungă aici, au avut cale lungă din sudul munţilor Caucaz: „Pe la 1200, armenii au plecat din capitală şi s-au îndreptat spre regiunea Odessei, au construit Odessa şi, din cauza musulmanilor, au plecat întemeind alte comunităţi. Au coborât în Moldova, dar constrângerile de aici nu le-au convenit, aşa că au venit în Transilvania unde au fost acceptaţi de Principele Mihai Apafi I”, povesteşte Ion Călinescu, preşedintele Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România. Odată sosiți aici, armenii au fondat patru comunități, la Dumbrăveni – Elisabethopolis, la Gherla – Armenopolis, la Gheorghieni și la Frumoasa. Primul oraş populat de armeni a fost Gherla, au urmat Dumbrăveniul, Gheorghieni şi Frumoasa. Cum de au fost acceptaţi armenii în Transilvania? Motivele sunt simple: erau comercianţi şi meşteşugari recunoscuţi, iar din Moldova venise de mult vorba despre felul cm se descurcau armenii: „Carele armeneşti plecate din oraşele moldoveneşti duceau în Europa şi Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, iar cu aşa negoţ bogat însuşi Nicolae Iorga conchidea: «În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerţ, fără armeni»”.
Armenii nu au călătorit singuri prin lume, ci în companii: „Migrarea s-a făcut organizat, în companii. Se strângeau mai multe familii şi călătoreau împreună”, povesteşte Ion Călinescu. Se spune că, în drumul lor, armenii ar fi fost păziţi de templieri. În curtea Bisericii Armeneşti din Dumbrăveni, pe o lespede de piatră se regăseşte crucea cavalerilor templieri.
Când au sosit în Dumbrăveni, la invitația principelui Mihai Apafy I, armenii au găsit câteva familii de iobagi români care munceau pe domeniul Apafy. Castelul exista deja şi cm vânătoarea se număra printre pasiunile principelui, aici erau crescuţi câinii de vânătoare. De aici se pare că a şi venit numele Ebesfalva, adică „Satul câinilor”. De altfel, în septembrie 1727, când se face inventarierea domeniului, se constată că aici trăiau 77 de familii de iobagi, adică 203 persoane, din care 69 de familii de români şi restul de maghiari.
În secolul al XVIII-lea, împăratul Carol al V-lea atribuie oraşul armenilor, iar aşezarea dobândeşte statutul de „oraş privilegiat”. Adică, armenii aveau drept de administrare a oraşului, puteau să-şi aleagă primarul, preotul, judecătorul sau să aplice pedeapsa cu moartea. Pe lângă aceste privilegii, armenii mai primesc și beneficii financiare care decurgeau din noul lor statut. Astfel, ei dobândesc dreptul de a construi pod peste Târnava şi de a încasa vamă, precum şi dreptul de a organiza un târg săptămânal şi de trei ori pe an un târg de ţară.
Cu astfel de privilegii, armenii deschid la Dumbrăveni, în faţa Bisericii Armeneşti, cel mai mare en-gros de mirodenii din Transilvania. „Mirodeniile erau aduse pe Drumul Mătăsii şi plecau mai departe către Budapesta, Viena. Apoi armenii erau recunoscuţi pentru comerţul cu vite; au venit în Transilvania cu cirezi serioase şi au devenit furnizorii de carne ai armatei imperiale. Mergeau în est şi cumpărau viţei şi până când ajungeau aici, viţeii erau deja vite”, povesteşte Ion Călinescu.
Dumbrăveniul s-a dezvoltat, nu numai din punct de vedere comercial, ci și cultural și educațional. Prima şcoala primară a început să funcţioneze în 1744, în 1842 ia fiinţă Gimnaziul Romano-Catolic "Rafael Alexandru" şi tot armenii au ridicat în oraş nu mai puţin de şapte biserici, iar trei dintre ele există şi azi.
În Dumbrăveni au ajuns aproape 3000 de armeni, în intervalul 1790 – 1800, parctic ei controlând economia regiunii. Din păcate, din toate tradițiile armenilor s-au mai păstrat doar cele legate de sărbătorile religioase. Migrația armenilor a început odată cu anul 1848, în timpul Revoluției Maghiare, când a fost distrus en-grosul din Dumbrăveni și cînd multe familii de armeni au falimentat. Mulți dintre armeni, din Transilvania au migrat în toată lumea, ajungând, până în Argentina.
Simbolul orașului de astăzi și amprenta trecerii armenilor prin Dumbrăveni este Catedrala Armenească din Dumbrăveni, construcţie ridicată de armeni în secolul al XVIII-lea. Dincolo de dimensiunile impresionante şi de exteriorul sobru, interiorul e unul bogat ornamentat, mărturie vie a prosperităţii unei comunităţi ce a făcut istorie în Dumbrăveni. În 1766 s-a pus piatra de temelie a acestui lăcaş de cult, iar armenii din Elisabethopolis au avut ambiţia de a construi una dintre cele mai frumoase bisericii. „Armenii din Dumbrăveni au fost întotdeauna în concurenţă cu cei din Gherla, iar când s-a început ridicarea acestei biserici au vrut ca ea să fie mai mare şi mai frumoasă decât cea din Gherla. ... Puţini ştiu că această construcţie nu e de fapt finalizată. S-a descoperit un desen cu planul bisericii, iar proiectul prevedea încă două altare laterale, dar se pare că din cauza problemelor financiare au încheiat construcţia. De asemenea, pictura interioară se opreşte la altar, interiorul ar fi trebuit pictat în întregime”, adaugă Ion Călinescu.
În Dumbrăveniul de astăzi, au rămas puţini armeni – 34 de familii, dar duminică de duminică, tot vin la biserică pentru serviciul religios, unul oficiat în limba maghiară, căci armeana nu e vorbită în comunitate. Dincolo de serviciul religios, biserica armenilor e gazdă bună şi pentru evenimente culturale, aşa că aici a concertat Alexandru Tomescu şi tot aici a cântat Horia Mihail pe al său pian călător, iar despre acustica spaţiului nu au avut decât cuvinte de laudă.
În imediat apropiere a Bisericii se află o clădire – martor tăcut al istoriei Dumbrăveniului: Castelul Apafi. Construcţia lui a fost demarată în secolul al XVI-lea de familia Apafi, care a conceput nu un castel simplu, ci unul cetate, de dimensiuni impresionante. Doar o parte a mai rămas azi din construcţia ce se lăuda odinioară cu o suprafaţă de aproximativ 2.400 metri pătraţi, 42 de încăperi şi multe alte locuinţe situate în zidurile de apărare ale castelului-cetate.
Dar ce a rămas, nu a fost lăsat de izbeliște. Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, împreună cu partenerii săi, Consiliul Local Dumbrăveni, Fundaţia Armeană Dumbrăveni şi Fundaţia Transylvania Trust, cu sprijinul financiar al Guvernelor Islandei, Principatului Liechtenstein şi Norvegiei, au demarat un proiect de reabilitare a castelului şi au transformat o parte din spaţii în Colecţia Muzeală a Armenilor Transilvăneni. Astfel, în spaţiile reabilitate au loc diferite evenimente culturale; ba mai mult, aici poate fi văzută o expoziţie permanentă de diorame ce reconstituie secvenţe din armenilor de altădată...
(http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/de-la-satul-cainilor-la-elisabethopolis-sau-cum-au-transformat-armenii-dumbraveniul-din-targ-in-oras-privilegiat-82001.html; (www.uniuneaarmenilor.ro)
Text adaptat după interviul dat de dl. Ion Călinescu, Președinte al Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România și completat din sursa menționată mai sus. Data interviului: 14 octombrie 2013

12/11/2013

Cetatea Făgărașului a jucat un rol important în istoria Transilvaniei. Aceasta este o cetate aparte, cu o istorie bogată. Cetatea a fost construită de voievozii și principii Transilvaniei, fiind atestată documentar în anul 1455. Anterior acestei cetăți de piatră, a existat o cetate cu fortificație de lemn și pământ de secol XII-XIII, care se pare că a fost distrusă în urma unui puternic incendiu - arheologii presupun că în timpul marii invazii mongole de la mijlocul secoului al XIII–lea. Cetatea interesează voievozii și principii Transilvaniei, în primul rând datorită poziției stategice pe care o are Făgărașul. Aceștia vor transforma cetatea de apărare - care inițial avea forma unui patrulater neregulat cu un singur zid și 4 turnuri - într-un castel princiar, orașul devenind reședința temporară a principilor Transilvaniei. În Castel au locuit, în principal soțiile principilor, devenind în secolul al XVII-lea, în timpul principelului Apafi, o adevărată reședință a Transilvaniei.
Ca orice cetate și Cetatea Făgărașului are o legenda – Legenda Fecioarei de Fier. La început, legenda a fost tratată cu neîncredere, până când „oamenii muzeului” au descoperit că, Fecioara de Fier, a existat în Castel. Prima dată, acest mecanism al morții este menționat în scrierile unui filolog ceh, care în călătoriile sale prin cele trei Țări Românești, vizitează și Cetatea Făgărașului, unde vede și consemnează existența acestui mecanism. În 1937, preotul confesor al garnizoanei române, care se afla staționată în cetate, povestește despre Fecioara de Fier ca fiind un mecanism ce apare pentru prima dată în Spania la începutul secolului XVI-lea. Mecanismul arăta ca un sarcofag în care cel condamnat la moarte era pus să sărute pământul și o imagine a Fecioarei prinsă pe capac. Condamnatul, apropiindu-se călca pe o trapă, iar din spate se lansau niște cuțite care îi străpungeau trupul. Tot printr-o trapă, trupul condamnatului cădea în niște sulițe, care erau amplasate, spune preotul, undeva la 8 – 10 metri. Se presupune că mecanismul era montat la etajul al doilea, iar apa care era în tunelul de dedesubt spăla leșurile și urmele acestora, ducându-le în Olt. Astăzi, Fecioara de Fier nu mai există. A rămas doar legenda ei și scrierile celor care au văzut-o.
Muzeul Țării Făgărașului, a împlinit 90 de ani. Pe 4 noiembrie 1923, a fost făcută propunerea de creare a unui muzeu etnografic al Țării Oltului. Acesta fiind printre cele mai vechi muzee din țară. Muzeul Țării Făgărașului este un muzeu al unui areal istoric destul de important pentru istoria românilor - Țara Făgărașului - care cuprinde peste 63 de localități. Este un muzeu care surprinde și pune în evidență istoria Țării Făgărașului, etnografia Țării Făgărașului și arta contemporană, care îți găsește un loc bine precizat în circuitul muzeal. Piesele pe care vizitatorii le pot viziona sunt foarte valoroase. În cadrul muzeului sunt expuse piese începând cu epoca bronzului, de acum 4000 de ani. Parcurgând istoria medie sunt expuse câteva podoabe destul de importante. Meșteșugul breslelor din Țara Făgărașului și din zonă este bine reprezentat în patrimoniul muzeului. În Cetatea Făgărașului au funcționat douăzeci de bresle. De la breasla aurarilor, la cea a olarilor și a tăbăcarilor. Etnografia Țării Oltului este foarte bine reprezentată, fiind segmentul care impresionează cel mai mult turistul. Începând cu anul 2013 sălile muzeului găzduiesc o valoroasă colecție particulară, a unui colecționar din Făgăraș. Este vorba de o colecție de sticlărie – croitorie, cuprinzând piese datând de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Câteva dintre piesele de sticlărie ale colecțieifiind realizate chiar de ucenicii lui Emile Galle. Colecția cuprinde: icoane pe sticlă, piese de mobilier, o colecție impresionantă de carte veche, carte veche manuscris începand cu secolul al XVI- lea - al XVII-lea. De asemenea, segmentul de civilizație săsească și civilizație maghiară, atâta cât a fost el în acest areal, este bine reprezentat în cadrul Muzeului.
Cât despre lebedele din jurul Castelului Făgăraș, pe care vizitatorul le poate admira, acestea vin parcă să purifice apele Oltului de sacrificiile umane trecute – cu referire la legenda Fecioarei de Fier. Acestea, însă nu sunt întâmplător aici. Inventarele cetății menționează la 1632 – 1633, 6 lebede inițial, după aceea 9 lebede care erau întreținute de către Principesa Transilvaniei de atunci – Ecaterina de Branderburg. Curatorii Cetății și-au dorit să refacă încetul cu încetul atmosfera trecută a acestei cetăți monument.
Text extras din interviul dat de dna. Dr. Elena Băjenaru, Directorul Muzeului Țării Făgărașului „Valer Literat”, în data de 15 octombrie 2013

12/11/2013

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici... pentru totdeauna. Vreau să spun pentru toată viaţa, aici... În inimă.” (George Enescu)
Sediul Muzeului Naţional „George Enescu” din București este compus din două clădiri: Palatul Cantacuzino, o clădire impunătoare, care se vede de pe Calea Victoriei și casa din spate, mai mică, pusă în umbră de Palat – Casa Memorială „George Enescu”. Cele două clădiri din București au aparținut lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Ele au devenit muzeu dedicat lui George Enescu după ce la doi ani după moartea lui Enescu, survenită în 1955, soția acestuia, Maria Cantacuzino Enescu, le donează statului român. Palatul Cantacuzino, actualul Muzeu Național „George Enescu”, a fost construit la începutul secolului al XX-lea, de Ghe. Cantacuzino – „Nababul”, împreună cu casa din spate – actuala Casă Memorială „George Enescu” – care era destinată personalului administrativ al Palatului. Prima căsătorie a Marucăi - aşa cm îi plăcea lui Enescu să îi spună - a fost cu fiul lui Gheorghe Cantacuzino, Mihail Cantacuzino. În timpul căsătoriei cu acesta, Maruca îl cunoaște pe Enescu, invitându-l adesea la Palat pentru a da concerte. Între Maria Cantacuzino și George Enescu se leagă o lungă și adâncă relație de dragoste. Enescu intra pentru prima oară în Palatul Cantacuzino ca artist. După vreo 30 de ani de prietenie, reușesc să facă oficială relația lor, prin căsătoria din 1937. Asta după ce primul soț al Marucăi – Mihail Cantacuzino, moare într-un accident de mașină.
Stabiliți la Paris, soţii Enescu revin în țară cât puteau de des, în mod special în timpul celui de-al doilea război mondial. Enescu călătorea foarte des prin țara, susţinând concerte, multe dintre acestea fiind concerte de binefacere. Când se aflau în București, cei doi locuiau în casa din spatele Palatului Cantacuzino. Deși a trăit într-un palat și era o doamnă foarte elegantă, Maria şi George Enescu, au preferat să locuiască în această casă, mică, de numai trei camere, amândoi fiind în adâncul sufletului lor niște oameni simpli.
Casa are în compunere: salonul de muzică și dormitoarele celor doi soți. Se poate vedea că, la fel ca și în casa de la Sinaia, Enescu are camera cea mai mică. Sinaia... dar ce se întâmplă la Sinaia?! Sinaia este de fapt singura proprietate care i-a aparținut lui George Enescu. Tescaniul – cea de-a treia casă memorială „George Enescu” aflată în administrarea Muzeului Naţional „George Enescu” – este, de fapt, moștenire tot de la Maruca, din partea familiei ei – Rosetti-Tescanu. Sinaia este locul pe care și l-a ales Enescu în mod special pentru că era aproape de familia regală, el fiind foarte apreciat de Regină și de Rege. A ales totuşi partea de dincolo de râul Prahova, pentru că la vremea respectivă erau foarte puține construcții în acea zonă, iar el era un mare iubitor de liniște și natură. Cu toate acestea, Enescu și-a construit casa foarte aproape de calea ferată. Întrebat fiind, de ce a ales această locație, el răspundea invariabil: „Trenul face parte din viața mea. Eu cu trenul călătoresc, mă plimb prin toată România. Este ceea ce mă definește, cumva, în toate peregrinările pe care le fac”. Casa a fost construită după recomandările sale, el dorind ca aceasta să semene cu arhitectura caselor tradiționale românești. De pe terasa casei din Sinaia vizitatorul, la fel ca și Enescu altădată, este întâmpinat de priveliștea maiestoasă a munților Bucegi.
Revenind la casa memorială din Bucureşti, Maruca și George Enescu au locuit aici în special în perioada anilor `40, în rest nu prea au stat în București. De asemenea, din ceea ce se știe, tot în București a mai locuit – pentru o perioadă foarte scurtă – într-un apartament pe actuala stradă „George Enescu” din capitală. În rest, în toată perioada în care a stat în București, a locuit în casa din spatele Palatului, iar în Palat a dat concerte. Aici, în Casa Memorială, în salonul de muzică se făceau acele întâlniri între prieteni, unde se puneau la pian și compuneau, ascultau... ca artiștii. Enescu era foarte apreciat de colegii de breaslă și el îi aprecia pe cei tineri, în special, și încerca să le promoveze activitatea.
Cele mai importante obiecte pe care vizitatorul le poate găsi în Casa Memorială sunt cele din camera lui Enescu. Acolo definitorii pentru recrearea personalităţii enesciene sunt cele 3 icoane expuse, pentru că pun accentul pe spiritualitatea de care Enescu a fost impregnat de când era copil. De asemenea, mai este o cutie de vioară, instrumentul propriu-zis putând fi văzut în expoziția permanentă din Palat. Vioara... acel instrument muzical ce l-a definit pe Enescu, mai ales în timpul vieții, ca interpret. Acum noi îl recunoaștem pe Enescu în mod special în calitate de compozitor. Dar în timpul vieții, din păcate pentru marele artist, el a fost mai degrabă recunoscut ca și violonist. Dar, Enescu s-a obișnuit cu ideea, pentru că și-a dat seama că vioara i-a adus faima și ea l-a adus în contextul lumii de concert; și până la urmă el a ajuns să fie cunoscut și în calitate de compozitor – ceea ce își dorea foarte mult. Totodată, definitorii pentru Enescu sunt și covoarele care există în fiecare cameră, care vor să fie tradiționale românești sau măcar cu motive care să amintească de stiluri româneşti. Dar, de ce își alegea Enescu, de fiecare dată, camera cea mai mică?! George Enescu a fost un om modest. Surprinzător, cu toate că era un om cunoscut pe toate scenele lumii, la propriu – căutând în biografia lui, chiar a ajuns pe toate continentele, mai puțin în Australia – el a fost un om modest. De ce? Probabil, pentru că el s-a născut într-un sat unde sărăcia era foarte mare, spunea chiar el, și a știut să aprecieze lucrurile simple, cu toate că nu a făcut parte din țărănimea de rând. Tatăl lui a fost preot și a știut să se administreze bine, încât avea o mică moșie. Casa lui era ca o casă de la țară, simplă. Pe de altă parte, a dus o copilărie în care nici nu a pretins foarte multe. Cu toate că părinții i-au pus orice la dispoziție, el fiind al 8-lea copil și singurul care a supraviețuit. Părinții au avut o grijă extremă față de el. O grijă pe care și el și-a însușit-o. Toată viața a avut mare grijă de el, de mâinile lui, mai ales. Și când era mai bătrân, în special, când era vreme ploiasă, chiar dacă era cald, el umbla cu mănuși pentru a-și proteja mâinile. Pentru că știa că de ele depindea cariera lui. O carieră care a pus România pe harta muzicală a lumii. Iar pentru Enescu, muzica a fost chiar viața însăși: „Muzica apare în cele mai îndepărtate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv că în mine nu a existat niciodată vreo frontieră între viața și arta mea. A trai, a respira, a gândi – am sentimentul sau iluzia că pe toate acestea le-am făcut prin muzică.”
(http://www.georgeenescu.ro/)
Text adaptat după interviul dat de dna. Liliana Bîrnat, muzeograf, în data de 21 octombrie 2013

12/11/2013

interviu, 12 octombrie 2013

12/11/2013

"Dac-am cetit, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tâlcuiesc, acleverează și întăresc cu Scriptura sfântă și mie tare plăcură și am scris cu tipariul voao fraților românilor să vă fie pre învățătură!". (Diaconu Coresi)
Înainte de 1962, pe locul în care se află astăzi muzeul era o locuință particulară. În 1962, profesorul Ion Colan, nepotul mitropolitului Nicolae Colan, angajat aici ca muncitor necalificat - tâmplar, a urcat în turnul bisericii, să ia o scândură și, trăgând de aceasta s-a dărâmat un zid. Dincolo de zid erau 6000 de cărți vechi, 30.000 de documente... tot tezaurul deținut astăzi de muzeu, tezaur care încă mai surprinde existând, încă trei camere necercetate. Cele cercetate, parțial, ne oferă încă noutăți în descoperire. Ca atare, muzeul deține un foarte bun patrimoniu național și universal: prima carte slavă din lume, Sweipold Fiol, tipărită la Cracovia în 1491, prima Biblie a rușilor a lui Ivan Fiodorov, de la 1581, primele tipărituri ale sârbilor, de la Veneția. Numai dintr-un an - 1729, se află în cadrul muzeului, aproape 300 de cărți tiparite la Veneția. Majoritatea cărților, aflate în muzeul Primei Școli Românești sunt danii domnești sau boierești. De exemplu, Grigore Brâncoveanu – nepotul lui Constantin Brâncoveanu - a donat aproape 800 de cărți. Constantin Brâncoveanu a donat 110 cărți. În muzeu se află un manuscris cu valoare de unicat, dăruit de Alexandru Lăpușneanu, scris la Mânăstirea Râșca, langa Suceava, pe piele de ied nenascut, cu foiță de aur, dar și primele cărți tipărite în limba română de Diaconu Coresi. Aici se găsește și tiparnița Diaconului Coresi. Astfel, putem spune că începuturile scrisului în limba română pot fi găsite cu ușurință la Brașov. Aici, la Brașov se formase și o școală foarte importantă de copiști. La 1495 îl aveam pe Popa Bratu, care înainte de războiul lui Neacșu scria scrisori în limba română, până când el avea să fie luat de sibieni și folosit în Cancelaria Sibiului. Preoții cărturari copiau cărți, aceasta fiind și explicația acestui tezaur de manuscrise. În ceea ce privește școala, la Brașov aceasta era dotată pentru veacul al 15-lea, sau cu îngăduință, istoria învățământului afirmă că școala de la Brașov s-ar fi format în veacul al 16-lea. În veacul al 11-lea, la Brașov aveam o importantă școală de predică. Importanța acestei școli este confirmata însă de un alt document, un protocol scris de un dascal al școlii, la 1683, pe care îl chema Ion Duma. Acesta consemna faptul că avea 110 ciraci, adică 110 elevi. Cel mai tânăr elev avea în jur de 20 de ani. Elevii stăteau în școală 3 luni și deveneau gocimani (notari), 6 luni și deveneau dascăli și 9 luni și deveneau preoți. Pentru a studia, elevii aduceau la școală: o găleată cu grâu, un car cu lemne și 4 florini, cu care puteau cumpăra 3-4 boi, adică un Mercedes de astăzi. Pentru școlarizarea elevilor plătea întreaga comunitate. Comunitatea alegea, comunitatea îl trimitea la școală.
În cadrul muzeului Primei Școli Românești s-a încercat valorificarea tezaurului documentar existent, dar și al trecutului școlii noastre. Astfel, un loc aparte în cadrul muzeului i-a fost acordat lui Anton Pann. Acesta a scris 65 de cărți, fiind cel mai mare scriitor, înainte de Eminescu. Anton Pann a fost de 3 ori profesor în cadrul Primei Școli Românești. Când a trimis către Brașov, ultimile cărți, acesta spunea: „Vă mai trimit un trup de cărți să le dați ciracilor mei spre învățătură. Să mă numiți și pe mine, în coada ctitorilor școlii!”. Acesta se vedea ctitor al școlii, iar sala de clasă amenajată în cadrul muzeului, poartă amintirea trecerii lui. În sala de clasă Anton Pann se găsește o zestre extraordinară a poporului român: Harta Daciei în epoca romană, făcută de Augustus Trebun Aurelian și care a fost găsită în turnul bisericii, ascunsă, din vremea distrugerilor imperiului austro-ungar. Totodată, în această sală putem găsi și un panoptic cu voievozii noștri, pe care elevii îl foloseau în cadrul școlii lui Anton Pann.
În cea de-a doua sală a muzeului, cea a Diaconului Coresi, găsim toate cărțile lui Coresi, dar și tiparnița cu ajutorul căreia a scos la lumină o limbă română cu adevărat neașteptată. Profesorul Vasile Olteanu, directorul muzeului, afirmă: „Ca filolog îmi îngădui să spun și ca popă să fac ca o rugăciune, un text din prima carte românească, care va confirma cu adevarat valoarea limbii române la vremea aceea: «Dac-am cetit, spunea Coresi, bine am socotit și am aflat că toate tâlcuiesc și mie toate plăcură și am scris cu tipariul vouă fraților românilor să vă fie pre învățătură. Și vă rog frații mei să cetiți și bine să socotiți, că veți vedea voi înșivă de mărgăritarul și comoara ascunsă într-însele».
Un capitol esențial în cadrul muzeului este cel dedicat iluminismului românesc, cu Școala Ardeleană. Printre cărțile de mare importanță pentru neamul românesc, amintim aici: „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, care este prezentă în 7 exemplare; „Hronica Română” a lui Gh. Șincai; „Lexiconul de la Buda”; „Ortografia română" a lui Petru Maior; „Geografia Ardealului”, de la Blaj – cărți de rezonanță și de cunoaștere a acestui popor.
Străinii care vizitează muzeul, sunt surprinși, când profesorul Olteanu deschide catedra și scoate o carte – Geografia Pământului – o carte de istorie și geografie a lumii, în care fiecare țară este prezentată cu argumente și un conținut foarte detaliat. De exemplu, sunt specificate numărul străzilor din Londra sau din Paris, ce mâncau locuitorii unor țări din Asia sau America sau amănunte legate de istoria acestora, totul de-a lungul a 174 de pagini. Autorul cărții este Nicola Nicolau, care l-a cunoscut pe Napoleon și care a scris prima carte din Europa despre acesta. Nicolau a vrut să meargă în America unde auzise că sunt căruțe care merg fără cai. Dar n-a ajuns decât la Waterloo. Între timp el descrie bătăliile lui Napoleon cu rușii, pe vremea țarului Alexandru. Acest cărturar, despre care nu știm aproape nimica, a tradus multe cărți din slavă, din greacă și din latină, cărți aflate în bogata bibliotecă a muzeului.
Tot aici, în muzeu, Ciprian Porumbescu a fost profesor 2 ani. Aici găsim 24 de scrisori ale acestuia, dar și manuscrisul – unic în țară – a „Crai Nou”, imnul Tricolorului scris pe o carte poștală emisă la Viena în ziua în care s-a cântat pentru prima dată, în 1881, în prezența lui Strauss.
În cadrul muzeului Primei Școli Românești de la Brașov, există documente legate de un alt cărturar necunoscut. Este vorba de Gheorghe Ucenescu, autorul muzicii imnului „Deșteaptă-te Române”. Ucenescu, în autobiografia sa, povestește cm a compus acest cântec, și cm la 2 ani după această întâmplare a venit aici Anton Pann, care a învățat cântecul de la el, iar unica legătură a lui Anton Pann cu muzica imnului a fost aceea că, acesta aflându-se la Râmnicu Vâlcea, cu doi ani mai târziu de scrierea melodiei la Brașov, a fost rugat s-o cânte. Profesorul Vasile Olteanu a demonstrat acest lucru, printr-o mărturie scrisă: “Sosinâd furtunosul an 1848, poetul caută o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între amicii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere. Am cântat mai multe cântece de probă,…, iar că vine poetul (Anton Pann), împreună cu patru domni români; îmi dete dl. Andrei Mureşan poesia făcută, îi probăm puţine rânduri şi văzând că în tot melosul este o minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine. Din ziua aceea, cântecul Deşteaptă-te, române! s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea să-l cânte bine şi regulat”.
Încheind, periplul nostrum prin istoria scrisă și povestită atât de „viu” de Profesorul Preot Vasile Olteanu, acesta face o ultimă mărturisire spunând că: „Nicolae Iorga avea dreptate când spunea, despre Scheii Brașovului: «nu vă dați seama ce ascundeți aici, talpă și palmă este istorie și cultură», deci putem vorbi ore în șir, nu doar câteva minute, despre istoria scrisă a acestui neam”.
Text adaptat după interviul dat Directorul Muzeului Primei Școli Românești de la Brașov, dl. Preot Profesor Dr. Vasile Olteanu, în data de 13 octombrie 2013

Mestesugurile - Un Proiect De Viitor

17/01/2014

17/01/2014

17/01/2014

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

12/11/2013

Address

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category