Libraria Sola Scriptura Blaj

Libraria Sola Scriptura Blaj O librarie unde gasesti carti de sanatate, educatie, familie si suflet. Promovarea sanatatii prin vanzarea de carte de sanatate si produse sanatoase

12/06/2026

Gândul de dimineață
Germania de Est, 1979. Zidul Berlinului era păzit cu mitraliere. Nimeni nu putea ieși din „raiul comunist”. Dar două familii, Strelzyk și Wetzel, aveau un plan atât de nebunesc încât STASI (poliția secretă) nici nu-l luase în calcul.
Voiau să zboare peste graniță cu un balon cu aer cald făcut în casă.
Nu erau ingineri. Au cumpărat manuale de fizică. Au calculat volumul necesar. Problema? Aveau nevoie de mult material.
Ca să nu trezească suspiciuni, au cumpărat bucăți mici de pânză (cearșafuri, perdele, umbrele, haine vechi) din magazine diferite, din orașe diferite. Soțiile au cusut totul noaptea, la o mașină de cusut veche, în pod.
Au făcut un balon uriaș, multicolor. Nacela era o simplă placă de metal cu o balustradă din frânghie de rufe. Arzătorul? O butelie de propan modificată.
Prima încercare a eșuat. Balonul s-a rupt. Au trebuit să-l ardă și să o ia de la capăt, știind că STASI ar putea fi pe urmele lor.
Pe 16 septembrie 1979, la ora 2 dimineața, cele două familii (4 adulți și 4 copii) s-au urcat în nacelă. Au tăiat frânghiile.
Balonul s-a ridicat. Dar la 2.000 de metri altitudine, arzătorul s-a oprit. Flacăra s-a stins. Gazul se terminase. Au început să cadă necontrolat prin întuneric.
S-au prăbușit într-o pădure. Nu știau unde sunt. Erau încă în Est? Dacă da, urmau să fie arestați și copiii trimiși la orfelinat.
Peter Strelzyk a văzut un polițist. S-a apropiat tremurând și a întrebat: „Unde suntem aici?”. Polițistul l-a privit ciudat și a răspuns în bavareză (dialectul din Vest): „Unde? Sunteți în Bavaria, domnule”.
Reușiseră. Zburaseră 28 de minute spre libertate.
Povestea lor a fost atât de jenantă pentru comuniști încât au interzis imediat vânzarea de pânză în cantități mari.
Aceste două familii ne-au arătat că dorința de libertate este una dintre cele mai puternice forțe pentru invenție. Au cusut libertatea cu propriile mâini, petic cu petic.

Milioane de oameni au murit pentru libertate, dar mă întreb, ce facem noi astăzi cu libertatea pentru care nu mai trebuie să luptăm: ,,Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt... să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină..." Evrei 10:19-22

O zi binecuvântată 🤗🙏

11/06/2026

Gândul de dimineață
Gino Bartali a fost un ,,zeu" al ciclismului. A câștigat Turul Franței de două ori și Turul Italiei de trei ori. Era o vedetă națională în Italia anilor '30-'40, adorat de mulțimi. Dar ceea ce nimeni nu a știut până după moartea sa este că, în timp ce lumea îl aplauda pentru pedalele pe care le dădea, Gino pedala pentru a salva sute de vieți umane de la camera de gazare.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Italia fascistă a început să vâneze evreii pentru a-i trimite în lagăre. Gino Bartali, un catolic devotat, nu a putut accepta asta. S-a folosit de faima lui ca acoperire perfectă.
Susținea că trebuie să se antreneze pe distanțe lungi pentru a rămâne în formă. Așa că pleca cu bicicleta din Florența spre Assisi, parcurgând sute de kilometri. Soldații de la punctele de control îl opreau, dar când îl recunoșteau pe marele campion, îi cereau autografe și îl lăsau să treacă, fără să-i percheziționeze bicicleta.
În cadrul gol al bicicletei sale, în ghidon și în șa, Gino ascundea fotografii și documente false pentru familiile de evrei care încercau să fugă. Pedala cât putea, riscând să fie executat pe loc dacă era prins. O singură dată dacă i-ar fi verificat cineva bicicleta, ar fi fost sfârșitul. Mai mult, a ascuns o familie de evrei chiar în pivnița casei sale, riscând viața soției și a copiilor săi.
Gino a făcut asta ani de zile. Se estimează că a salvat aproximativ 800 de oameni.
După război, nu a spus nimănui. Nici măcar familiei. Când jurnaliștii îl întrebau despre război, vorbea doar despre cursele sportive. Abia după moartea sa, în 2000, jurnalele au fost descoperite și supraviețuitorii au început să vorbească. Când fiul său l-a întrebat de ce a tăcut, Gino i-a spus: „Binele se face, nu se spune. Și anumite medalii se atârnă de suflet, nu de haină”.

Adevăratul erou este cel care face binele în secret, cel care nu așteaptă recunoștință, ci doar pacea conștiinței sale, cm ne îndeamnă și Apostolul Mântuitorul Iisus: ,,Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta," Matei 6:3

O zi binecuvântată 🤗🙏

10/06/2026

Gândul de dimineață
Suntem în dimineața zilei de 1 septembrie 1859. Într-o grădină liniștită de lângă Londra, un astronom amator pe nume Richard Carrington își pregătește telescopul. Lumea de afară este una a trăsurilor, a lămpilor cu gaz și a primelor linii de telegraf care abia începeau să lege continentele.
Privind prin telescop, Carrington vede ceva ce nu mai fusese raportat niciodată: două puncte de lumină albă, orbitoare, apar brusc pe suprafața Soarelui. Erau atât de strălucitoare încât crede că telescopul s-a stricat. În realitate, asistase la cea mai mare erupție solară din istoria documentată a omenirii.
Câteva ore mai târziu, „bomba” magnetic a lovit Pământul.
Cerul nopții s-a aprins în culori de roșu și smarald. Aurorele boreale erau atât de puternice încât minerii din Munții Stâncoși s-au trezit și au început să-și pregătească micul dejun la ora 2 dimineața, crezând că a răsărit soarele. În Cuba și Hawaii, oamenii citeau ziarul la lumina cerului. Dar în spatele frumuseții se ascundea un dezastru: sistemul de telegraf de atunci a explodat. Aparatele scoteau scântei, hârtia de telegraf lua foc, iar operatorii erau electrocutați.
Dacă acea furtună solară ar lovi astăzi, în era sateliților și a curentului electric, totul s-ar prăji: telefoane, bănci, rețele electrice.
Richard Carrington a fost primul care a înțeles legătura dintre cer și pământ. A fost „străjerul” care ne-a avertizat că trăim la mila unei stele. Povestea lui ne învață despre fragilitatea noastră. Suntem atât de mândri de tehnologia noastră, dar suntem la un „strănut” solar distanță de întuneric total.

Faptul că țara noastră, localitatea noastră, casa noastră, sunt ocrotite și nu s a întâmplat nimic rău, este doar datorită intervenției supranaturale ale lui Dumnezeu, care cine încă ,,vânturile" dezastrelor să nu bată: ,,După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare..." Apocalipsa 7:1
O zi binecuvântată 🤗🙏

09/06/2026

Gândul de dimineață
În 1973, actorul Anthony Hopkins a primit rolul principal în filmul „The Girl from Petrovka”. Fiind un profesionist desăvârșit, a vrut să citească romanul original scris de George Feifer înainte de filmări.
A căutat în toate librăriile din Londra. Nimic. Cartea era epuizată. Editura nu mai avea exemplare.
Dezamăgit și gata să renunțe, Hopkins a intrat în metrou la stația Leicester Square. Pe o bancă, părăsită, zăcea o carte roșie.
A ridicat-o. Era exact „The Girl from Petrovka”.
Nu-i venea să creadă. A deschis-o și a văzut că marginile paginilor erau pline de notițe scrise cu pix roșu și albastru. Părea exemplarul de studiu al cuiva. „Ce noroc chior!”, și-a zis el, a luat cartea și a plecat.
Doi ani mai târziu, în timpul filmărilor la Viena, autorul cărții, George Feifer, a vizitat platoul. Hopkins l-a întâmpinat și i-a spus: „George, am căutat cartea ta peste tot, nu am găsit-o”.
Feifer a oftat și i-a răspuns: „Nici eu nu o mai am. I-am împrumutat singurul meu exemplar unui prieten în Londra, iar el l-a uitat pe o bancă într-un parc. Îmi pare rău mai ales pentru că era exemplarul meu de lucru, plin de notițe personale pe margini”.
Hopkins a înghețat. S-a dus la rulota sa, a luat cartea găsită în metrou și i-a întins-o autorului. „Este cumva aceasta?”.
Era chiar cartea lui.
Care sunt șansele ca un actor să găsească singura copie pierdută a autorului, într-un oraș de 8 milioane de oameni, exact când are nevoie de ea?

Este uimitor cm se apleacă Dumnezeu la problemele noastre, ca să ne arate cât de mult îi pasă de noi. În istorie descoperim cm încerca să ajute chiar și popoarele care luptau împotriva poporului lui Dumnezeu și avea milă de ei și le mai dădea o șansă: ,,Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!” Iona 4:11

O zi binecuvântată 🤗🙏

08/06/2026

Gândul de dimineață

,,Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi." Romani 12:13

Varșovia, 1939. Bombele germane distrug orașul. Grădina Zoologică din Varșovia, una dintre cele mai mari din Europa, Animalele mor în cuști sau fug pe străzi, fiind împușcate.
Directorul grădinii, Jan Żabiński, și soția sa, Antonina, rămân printre ruine. Naziștii preiau controlul și folosesc spațiul pe post de crescătorie de porci pentru armată.
Dar sub nasul ofițerilor SS care patrulau zilnic pe aleile grădinii, Antonina și Jan au pus la cale un plan incredibil. Au început să scoată în secret evrei din Ghetoul din Varșovia (ascunși sub gunoiul adus pentru porci) și să-i aducă la zoo.
Unde îi ascundeau? Exact în fostele cuști ale animalelor: în groapa leilor, în țarcul fazanilor, în adăposturile elefanților. Și bineînțeles au ascuns zeci de oameni chiar în propria lor vilă de pe teritoriul grădinii zoologice. Ofițerii germani treceau adesea pe la ei să bea o cafea la parter, în timp ce la etaj și în pivniță stăteau ascunși zeci de refugiați care abia îndrăzneau să respire.
Antonina crease un cod secret muzical. Când vedea un soldat german apropiindu-se de casă, se așeza la pianul din sufragerie și cânta „Du-te, du-te la Creta” de Offenbach. Acesta era semnalul ca toată lumea să se ascundă în pereții falși. Când pericolul trecea, cânta o sonată veselă de Chopin, iar „oaspeții” puteau ieși din nou la lumină.
Au reușit să salveze în 3 ani peste 300 de oameni.
Astăzi, vila lor din mijlocul grădinii zoologice din Varșovia, stă ca un monument viu al curajului.

Primirea de oaspeți este o lucrare creștină după cm ne îndeamnă și Apostolului Pavel: ,,Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit fără să ştie pe îngeri." Evrei 13:2

O zi binecuvântată 🤗🙏

07/06/2026

Gândul de dimineață

,,O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu." 1 Timotei 1:15

Anul 1914. Exploratorul Ernest Shackleton pleacă cu nava Endurance și 27 de oameni pentru a traversa pe jos continentul Antarctica.
Dar înainte să ajungă la țărm, nava se blochează în banchiza de gheață. Timp de 10 luni, stau prizonieri în mijlocul oceanului înghețat, așteptând primăvara. În loc să se topească, gheața începe să zdrobească nava, până când aceasta se scufundă.
28 de bărbați rămân singuri pe o bucată de gheață plutitoare, la mii de kilometri de civilizație, fără radio, fără nave de salvare și cu provizii limitate. La -40 de grade. Nimeni nu știa unde sunt.
Shackleton a scos calm tablele de șah, a organizat meciuri de fotbal pe gheață și a impus o rutină strictă, pentru ca oamenii să nu înnebunească.
Când gheața a început să se topească sub ei, s-au urcat în trei bărci de salvare și au vâslit prin furtuni până pe Insula Elephant, o stâncă stearpă.
Shackleton a luat 5 oameni într-o barcă de doar 6 metri și a navigat 1.300 de kilometri prin Oceanul Sudic, un ocean violent, cu valuri mari, pentru a ajunge la o stație de baleniere de pe insula Georgia de Sud.
Când au ajuns pe plajă, epuizați, au realizat că stația era pe partea cealaltă a insulei. Așa că Shackleton a traversat pe jos un lanț muntos acoperit de ghețari, un drum pe care nimeni nu-l mai făcuse niciodată.
Când a ajuns la stația de baleniere, (trecuseră 2 ani de când nu mai știa nimeni nimic despre ei), arăta ca o fantomă. A făcut rost de o navă și s-a întors pe Insula Elephant.
I-a găsit pe toți cei 22 de oameni lăsați în urmă. În viață. Nu murise absolut nimeni.
Povestea lui Ernest Shackleton a devenit cel mai studiat exemplu de leadership din istorie. El a înțeles că datoria unui lider nu este să își atingă obiectivul (expediția eșuase complet), ci să aibă grijă de absolut fiecare om din echipa sa.

Însă cel mai mare exemplu pentru pământeni, în toată istoria lumii de până acum rămâne Mântuitorul Iisus, care ar fi venit și pentru un singur om să moară pentru a-l salva (mântui).

O zi binecuvântată 🤗🙏

06/06/2026

Gândul de dimineață

,,Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare." Geneza 12:2

Când ne gândim la un mim, ne imaginăm un artist cu fața vopsită în alb, care se preface că este blocat într-o cutie invizibilă. E o formă de divertisment inocentă.
Dar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial?
Marcel Mangel era un tânăr evreu francez de 16 ani. Tatăl său fusese ucis la Auschwitz. În loc să se ascundă, Marcel a intrat în Rezistența Franceză.
Misiunea lui era una dintre cele mai periculoase: trebuia să scoată grupuri de zeci de copii evrei din orfelinatele franceze și să-i treacă clandestin munții Alpi, până în Elveția neutră.
Problema? Copiii erau terifiați. Când ești înconjurat de patrule naziste, cu câini lupi și mitraliere, un singur plâns de copil, un singur strigăt te poate costa viața tuturor.
Cum ții 30 de copii complet tăcuți timp de ore întregi, în frig și frică?
Marcel a folosit singurul lucru pe care îl știa: mima. A transformat evadarea într-un joc mut. Le-a explicat copiilor prin gesturi că sunt într-o misiune secretă și că trebuie să comunice doar prin semne, exact ca el. Le mima povești întregi ca să le distragă atenția de la foame și frig, ținându-i fascinați și, mai presus de toate, complet tăcuți.
Când treceau pe lângă gărzile germane, Marcel mima că este un lider de cercetași care își duce trupa într-o drumeție obișnuită. Atitudinea lui era atât de relaxată încât gărzile nici măcar nu îi opreau.
Tânărul Marcel a salvat peste 70 de copii folosind doar tăcerea și arta lui.
Când a fost întrebat de ce a ales o meserie în care nu se rostește niciun cuvânt, a răspuns: „Oamenii care s-au întors din lagăre nu au putut vorbi despre ce au văzut. Tăcerea a devenit modul meu de a spune totul”.

Marcel ne-a lăsat o lecție superbă: orice talent, oricât de inutil ar părea, poate deveni o binecuvântare dacă este folosit pentru ceilalți.
Care este acel ,,talent" pe care l-am putea folosi astăzi pentru a aduce o binecuvântare semenului nostru?

O zi binecuvântată 🤗🙏

05/06/2026

Gândul de dimineață

,,Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi niciunul din ei n-a fost curăţat, afară de Naaman, sirianul.” Luca 4:27

Jan Beyzym s-a născut în 1850, într-o familie nobiliară poloneză, într-o regiune care astăzi aparține Ucrainei, dar care făcea atunci parte din Imperiul Rus. Copilăria sa a fost marcată de confort și privilegii, însă totul s-a schimbat după eșecul revoltei poloneze împotriva Rusiei din 1863. Familia sa și-a pierdut proprietățile, rudele au fost împrăștiate, iar tatăl său a fost nevoit să fugă pentru a-și salva viața.
Mai târziu, Jan a ales calea credinței. A intrat în Ordinul Iezuit și a fost hirotonit preot în 1881. Ani la rând a predat și a format tineri, ducând o existență liniștită. Totuși, gândul la oamenii abandonați din coloniile de leproși nu îi dădea pace.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, lepra era privită nu doar ca o boală, ci ca o condamnare socială. Cei bolnavi erau excluși din comunități, separați de familii și trimiși în locuri izolate unde așteptau moartea aproape fără niciun ajutor.
În 1897, Jan Beyzym a cerut să fie trimis în Madagascar pentru a-i îngriji. În scrisoarea adresată superiorilor săi, mărturisea că știe foarte bine ce înseamnă lepra și ce riscuri implică această misiune, dar că nu se teme de ele.
La scurt timp a pornit spre insula africană.
Realitatea pe care a găsit-o acolo era dramatică. Aproximativ 150 de persoane trăiau într-o colonie marcată de sărăcie extremă. Lipseau medicamentele, îngrijirea medicală și chiar hrana. Mulți dintre bolnavi nu mureau din cauza leprei, ci din cauza foametei și a abandonului.
Jan a ales să trăiască împreună cu ei. Dormea în aceleași condiții, mânca alături de ei, le îngrijea rănile și îi trata cu respect și afecțiune. Într-o perioadă în care majoritatea oamenilor se temeau chiar să-i atingă, el le ținea mâinile și le reda sentimentul că sunt ființe umane demne de iubire.
În timp, și-a dat seama că simpla compasiune nu era suficientă. Bolnavii aveau nevoie de un spital.
Problema era că nu dispunea de resursele necesare. Costurile unei astfel de construcții depășeau cu mult posibilitățile unui misionar aflat pe o insulă îndepărtată.
A trimis sute, poate mii de scrisori în Polonia. A contactat ziare, organizații religioase, binefăcători și oameni obișnuiți. Le-a povestit despre suferința celor pe care îi îngrijea și le-a cerut ajutorul.
Răspunsul nu a întârziat să apară. Donațiile au început să sosească din tot mai multe locuri, iar în 1902 a început construcția spitalului din Marana.
Au urmat nouă ani de muncă neîntreruptă, dificultăți și sacrificii. În tot acest timp, Jan a continuat să îngrijească bolnavii, în timp ce ridica instituția care urma să le ofere șansa la o viață mai bună.
Însă anii de efort și condițiile grele și-au pus amprenta asupra sănătății sale. O infecție contractată în timp ce îngrijea unul dintre pacienți i-a provocat o febră severă.
Până în ultimele zile a continuat să facă ceea ce făcuse întreaga viață: să slujească oamenii aflați în nevoie.
La 2 octombrie 1912, Jan Beyzym s-a stins din viață la Marana, la vârsta de 62 de ani. A murit printre leproșii alături de care alesese să trăiască și pe care îi considerase familia sa.

Toți suntem bolnavi de ,,lepra" păcatului și singurul remediu pentru curățare și vindecare este jertfa Mântuitorului Isus. Condiția este să recunoști nevoia și s-o ceri: ,Şi un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă cureţi.” Isus a întins mâna, S-a atins de el şi a zis: „Da, vreau, fii curăţat!” Îndată a fost curăţată lepra lui." Matei 8:2-3

O zi binecuvântată 🤗🙏

04/06/2026

Gândul de dimineață

,,Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta," Deuteronomul 30:19

Decembrie 2012. Un pescar din El Salvador, pe nume José, pleacă cu un coleg mai tânăr, Ezequiel, într-o barcă mică cu motor pe coasta Mexicului, pentru a prinde rechini.
O furtună puternică îi lovește și le distruge motorul. Sunt trași în largul Oceanului Pacific. Fără radio, fără vele, fără ancoră.
După câteva săptămâni, Ezequiel moare din cauza deznădejdii. José rămâne singur. O pată minusculă într-un deșert de apă de milioane de kilometri pătrați.
Să supraviețuiești o lună pe mare e un miracol. José a supraviețuit aproape 14 luni!
Cum a făcut-o? Ca să nu înnebunească și el, vorbea cu luna, își imagina că se plimbă pe străzile din satul său și își gătea mental felurile preferate de mâncare.
Fizic, a devenit un prădător marin. Prindea pești cu mâinile goale lângă barcă.
S-a adăpostit de soarele arzător sub o ladă frigorifică stricată. A supraviețuit uraganelor legându-se de barcă.
Pe 30 ianuarie 2014, a văzut o mică insulă. S-a aruncat în apă și a înotat până la țărm. Ajunsese în Insulele Marshall. Barca lui plutise în derivă peste 9.000 de kilometri!
Când a fost găsit, arăta ca un om al cavernelor, dar analizele medicale au arătat că, în ciuda epuizării, corpul lui era relativ sănătos.

Dumnezeu a pus în noi dorința de a trăi (sau instinctul de supraviețuire), dar mai presus de toate și mai valoros decât viața aceasta trecătoare, a pus în noi gânduri veșniciei: ,, ...a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu." Eclesiastul 3:11

O zi binecuvântată 🤗🙏

03/06/2026

Gândul de dimineață

„Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, ... veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi (liberi).” Ioan 8:31,32

Anul 1974. Stanislav Kurilov era un oceanograf din Uniunea Sovietică. Iubea marea și voia să cerceteze oceanele lumii alături de Jacques Cousteau. Dar KGB-ul i-a interzis orice pașaport, declarându-l un ,,risc de securitate”.
A văzut un anunț pentru o croazieră sovietică numită „Din iarnă spre vară”. O navă de pasageri părăsea Vladivostok-ul, făcea un tur la Ecuator și se întorcea în Rusia. Cum nava nu oprea în absolut niciun port străin pe traseu, pasagerii nu aveau nevoie de viză.
Stanislav a cumpărat un bilet.
Și-a petrecut primele zile la bord studiind rutele, curenții și gărzile navei. A calculat că nava va trece cel mai aproape de țărm cândva în apropierea Filipinelor. „Aproape” însemnând aproximativ 18 kilometri.
În noaptea de 13 decembrie, era furtună. Întuneric beznă. Nava rula cu viteză. Stanislav a ieșit pe puntea din spate. Nu avea vestă de salvare, nu avea barcă, doar aripioare de înot, o mască de scafandru și o sticlă de apă.
S-a aruncat de la 14 metri înălțime (echivalentul unui bloc de 5 etaje) în apele negre și reci.
S-a scufundat adânc pentru a nu fi tăiat de elicele uriașe ale vasului. Când a ieșit la suprafață, nava se făcuse deja mică în depărtare. A rămas singur în Oceanul Pacific, noaptea, înconjurat de furtună.
A înotat.
Când a ieșit soarele, și-a dat seama că curenții puternici îl trăseseră și mai departe de țărm. Acum avea de înotat nu 18 kilometri, ci aproape 100 de kilometri. Fără apă dulce, fără mâncare.
Stanislav a înotat timp de 3 zile și 3 nopți. S-a ars de la soare, a halucinat din cauza deshidratării, iar la un moment dat a dormit plutind pe spate, legănându-se pe valuri.
În cele din urmă, a simțit pământul sub picioare. A ajuns pe o plajă izolată din insula Siargao (Filipine). Gărzile de coastă l-au găsit aproape mort, fosforescent de la planctonul lipit de pielea lui.
Kurilov a primit azil politic. A scris o carte celebră („Singur pe Ocean”) și și-a petrecut restul vieții cercetând recifele de corali din lumea liberă.

De-a lungul istoriei au murit miloane de oameni pentru libertate, dar adevărata libertate este doar in Hristos: ,,Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi." Ioan 8:36

O zi binecuvântată 🤗🙏

Address

Strada Nicolae Balcescu Nr. 1, Blaj
Blaj-Sat

Opening Hours

Monday 09:00 - 13:00
Tuesday 09:00 - 13:00
Wednesday 09:00 - 13:00
Thursday 09:00 - 13:00
Friday 09:00 - 13:00

Telephone

0743048854

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Libraria Sola Scriptura Blaj posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Establishment

Send a message to Libraria Sola Scriptura Blaj:

Shortcuts

Share