15/07/2026
Semnalăm prezența unui nou volum semnat de Vasile Tomai, în Colecția Contemporary a editurii noastre.
http://www.actaeonbooks.ro/index.php?ce=contemporany
Autor: VASILE TOMAI
Titlu: SOROCUL ADUCERILOR AMINTE
Gen: POEZIE
Colecția CONTEMPORARY
Pagini: 180
Dimensiuni: 17x24 cm
Editura: ACTAEON BOOKS
ISBN 978-630-6715-33-6
Preț: 50.00 Ron
În economia textelor lui Vasile Tomai, volumul Sorocul aducerilor aminte apare ca o continuare firească și, în același timp, ca o radicalizare poetică a universului configurat în romanul Cetățuia judelui, apărut în anul precedent la Editura Actaeon Books. Cartea edifică un univers organic, traversat de aceleași obsesii fundamentale: memoria, timpul, credința, moartea, satul și destinul omului confruntat cu propriile sale rădăcini. Citit în continuarea tomului precedent, el se relevă drept o nouă etapă a aceluiași proiect spiritual și estetic, o coborâre și mai profundă în teritoriul memoriei colective și individuale. Dacă în roman autorul urmărea drama unei conștiințe captive în propria genealogie, în poezie această genealogie devine însăși materia discursului liric. Paul, personajul din Cetățuia judelui, căuta sensul unei moșteniri familiale fragmentate. Eul liric din Sorocul aducerilor aminte caută sensul unei moșteniri mai ample, care include pământul, satul, credința și timpul însuși. Cele două cărți comunică prin aceeași sensibilitate a recuperării, prin aceeași nevoie de a transforma trecutul într-o formă de pricepere a prezentului. Titlul este, în sine, un program poetic. „Sorocul” nu desemnează doar un termen sau o scadență, ci momentul în care existența este obligată să dea socoteală de sine. Aducerile aminte nu sunt simple rememorări nostalgice, ci capătă valoare de judecată interioară, de confruntare cu ceea ce a fost și continuă să existe în straturile adânci ale conștiinței. Poetul nu evocă trecutul pentru a-l conserva muzeal, ci pentru a-l reactiva. Memoria devine aici un act de cunoaștere și, totodată, o formă de mântuire, capătând o dimensiune aproape eschatologică. Aducerile aminte devin veritabile instanțe de judecată, ce au o menire recuperatorie: repun în drepturi oameni, locuri, credințe și gesturi dispărute. Încă din primele poeme, cititorul descoperă că lumea lui Vasile Tomai este construită din simboluri recurente. Fântâna, apa, calul, pajiștea, pământul, coasa, mama, rugăciunea, crucea și casa alcătuiesc reperele unei geografii spirituale în care fiecare obiect depășește condiția concretului și dobândește o funcție metafizică. În poemul Fântână cu cumpănă și fără de cal, una dintre cele mai sugestive imagini ale volumului, fântâna, este simbolul unei lumi care și-a pierdut centrul vital. Absența calului transformă imaginea într-o meditație asupra dispariției energiilor care odinioară animau universul tradițional. Fântâna rămâne, asemenea memoriei, un rezervor de adâncime, dar unul din care accesul la apă devine tot mai dificil. Același proces de simbolizare se observă în poemul Pajiște în floare. Aici natura apare ca expresie a unei ordini cosmice în care omul continuă să participe, chiar dacă adesea fără să o înțeleagă. Pajiștea este un spațiu al revelației lente, al întâlnirii dintre efemer și etern. Florile, iarba și lumina sunt semne ale unei armonii pierdute, pe care eul liric încearcă să o recupereze prin contemplație. Poemul Moartea ca... ocupă un loc central în arhitectura volumului. Prin acumularea succesivă de definiții și ipostaze, moartea este eliberată de sensul său unic și devine un concept polifonic. Ea apare când ca răspundere, când ca șansă, când ca goliciune, când ca experiență a limitei. Poetul evită tragicul convențional și transformă moartea într-o etapă a înțelegerii. În această privință, textul amintește de marile meditații asupra finitudinii din literatura religioasă și filosofică, dar și de exercițiile poetice ale lui Lucian Blaga, pentru care misterul nu trebuia explicat, ci adâncit. Una dintre particularitățile cele mai pregnante ale volumului este raportarea constantă la sacrul creștin. Nu este vorba despre o poezie confesională în sens strict, ci despre o poezie care gândește lumea prin intermediul simbolurilor și al sensibilității creștine. În poemul Acest cuvânt ratat, reflecția asupra Cuvântului trimite inevitabil la Logosul biblic. Poetul vorbește despre „scrierile Domnului”, despre apostoli și despre tradiție, însă nu într-o manieră doctrinară, ci într-una profund existențială. Cuvântul este văzut ca posibilitate de salvare, dar și ca spațiu al eșecului, al ratării și al neînțelegerii. Imaginea „fericirii răstignite pe ultima privire” constituie una dintre cele mai expresive metafore ale volumului, reunind într-o singură formulă suferința și speranța, moartea și promisiunea învierii. La fel de reprezentativ este poemul Timpul ca o scaldă târzie. Aici timpul nu mai funcționează ca succesiune cronologică, ci ca experiență afectivă. Imaginea „scaldei târzii” sugerează o întoarcere purificatoare spre sine și spre trecut. Poetul concepe timpul ca pe o materie fluidă, care conservă urmele existenței și le reactivează periodic. Timpul nu distruge, ci transformă. El devine spațiul în care memoria lucrează necontenit, iar omul este obligat să revină asupra propriilor experiențe pentru a le înțelege. Un alt text esențial începe cu versul „Boala ta este prevăzută ca o mare scofală”. Maladia apare aici ca experiență inițiatică. Ea nu este exclusiv suferință, ci și posibilitate de cunoaștere. Poetul reia o temă veche a spiritualității creștine și a literaturii existențiale: ideea că fragilitatea corpului poate deveni începutul unei iluminări interioare. Metaforele insolite și asocierile neașteptate conferă textului o atmosferă aproape onirică, în care limitele dintre concret și simbolic sunt permanent suspendate. Poemul Raiul ca și copilărie neîntrecută se remarcă prin capacitatea de a pune în relație două dintre cele mai puternice nostalgii ale omului: paradisul și copilăria. Pentru Vasile Tomai, perioada infantilă nu este doar o etapă biografică, ci o stare ontologică. Ea reprezintă timpul purității și al armoniei originare. În această perspectivă, paradisul nu este proiectat exclusiv în viitor, ci recuperat prin memoria afectivă. De o mare forță emoțională este și textul Cumpără-ți cât se poate de repede, de la talcioc, o altă mamă. Figura maternă capătă aici dimensiuni arhetipale. Mama este principiu al continuității și al ocrotirii. Ea veghează asupra lumii, chiar și atunci când universul pare să se destrame. În jurul acestei imagini se concentrează una dintre marile teme ale volumului: relația dintre om și rădăcinile sale. În plan stilistic, poezia lui Vasile Tomai se caracterizează printr-o extraordinară proliferare metaforică. Poetul construiește rețele simbolice. Metafora generează altă metaforă, iar discursul avansează prin acumulare și asociație liberă. Uneori, această tehnică amintește de expresionismul european; alteori, de marile poeme vizionare ale lui Ioan Alexandru sau de libertatea asociativă a lui Arghezi. Ceea ce individualizează însă scriitura lui Tomai este felul în care imaginarul rural se întâlnește cu reflecția teologică și cu sensibilitatea modernă. Sintaxa amplă, frazele desfășurate pe spații largi, repetițiile și reluările conferă textelor o respirație liturgică. Cititorul are adesea impresia că asistă la o rugăciune, la o spovedanie sau la o predică interioară. Din această perspectivă, Sorocul aducerilor aminte poate fi citit ca o amplă meditație asupra condiției umane. Satul, copilăria, credința, familia și moartea nu sunt teme separate, ci forme diferite ale aceleiași întrebări: ce rămâne din om după trecerea timpului? Volumul construiește o adevărată hartă spirituală a Maramureșului arhaic, fără a glisa înspre o lirică descriptivă sau etnografică. Satul este transfigurat, nu penelat în tușe realiste. Fântâna, șura, pajiștea, râul, caii, coasa, porumbiștea, arinul, pârâul, cerdacul, șanțul, cumpăna, toate devin simboluri ale unei lumi situate la granița dintre concret și metafizic. În poemul despre „Fântâna cu cumpănă și fără de cal”, imaginea tradițională a fântânii se transformă într-un centru al lipsei și al așteptării: „golită de dorurile multe” și rămasă fără animalul care o anima odinioară. Fântâna nu mai oferă apă, ci memorie. La fel se întâmplă cu motivul calului, recurent în întregul tom. Calul este când absent, când adormit, când pierdut, când transformat în simplă urmă a unei energii dispărute. El amintește de simbolistica eminesciană și blagiană a trecerii, dar și de calul apocaliptic din imaginarul biblic. Poezia lui Vasile Tomai poate fi situată la confluența mai multor tradiții. Influențe blagiene sunt percepute în valorificarea misterului cosmic și transformarea elementelor naturale în semne metafizice. Lumea este contemplată ca taină. De sorginte argheziană pare însă libertatea asocierilor și capacitatea de a construi imagini insolite, tensionate, uneori șocante, în vreme ce filonul liturgic și obsesia raportării la sacrul creștin amintește de lirica lui Ioan Alexandru. Există și ecouri ale expresionismului european, mai ales în acumulările metaforice și în deformările imaginii. Unele poeme par să funcționeze după logica visului sau a revelației. Totodată, poetul cultivă o sintaxă deliberat amplificată, apropiată de fluxul conștiinței. Fraza poetică urmărește desfășurarea neîntreruptă a unei meditații. Și, în acest sens putem reproșa autorului excesul de arabesc, ce conduce înspre prolixiuni la nivelul sugestiei, în detrimentul asumării unui discurs întemeiat pe firesc, concretețe, claritate discursivă. Volumul este construit pe câteva nuclee simbolice majore: apa − ce apare sub forme multiple: fântână, râu, mare, ploaie, viitură (reprezintă simultan viața, uitarea și memoria); „Marea ca o pânză de păianjen” transformă apa într-o rețea a destinului. Temporalitatea − este afectivă, fără a se supune linearității. În poemul „Timpul ca o scaldă târzie”, el devine experiență a rememorării și a revenirii. În alt text, apare formula memorabilă: „Timp hornuit, ca alternativă la ziua de coasă”, învesmântându-se cu o consistență materială. Moartea devine răspundere, șansă, goliciune, experiență, lege, sfârșit, chip. Această pluralizare a sensurilor transformă moartea într-un proces de cunoaștere. Autorul construiește o enciclopedie poetică a morții, oferind peste zece definiții succesive. Procedeul amintește de exercițiile baroce și de tehnica enumerativă a lui Borges. Particularitatea fundamentală a volumului este hiperbolizarea metaforei. Vasile Tomai nu construiește imagini izolate, ci lanțuri metaforice: „fericire răstignită pe ultima privire”, „boală a neuitării împădurită de o grea suferință”, „pânză de păianjen ascunsă de sângele neînchegat”. Apar frecvent personificări, metafore extinse, comparații surprinzătoare, enumerații, paradoxuri, repetiții incantatorii. Discursul capătă astfel o dimensiune aproape liturgică. Originalitatea lui Vasile Tomai derivă din combinarea a trei registre rar întâlnite împreună: imaginarul rural maramureșean, teologia creștină, tehnica modernă a fluxului asociativ. Poetul nu descrie lumea satului, ci o transformă într-un sistem metafizic. Astfel, o fântână devine destin, o coasă − timp, iar un cal − memorie. Vasile Tomai se dovedește un autor preocupat de straturile adânci ale realității, de acea memorie care, ajunsă la soroc, devine judecată, rugăciune și poezie deopotrivă. Titlurile poemelor constituie porți de acces în text: „Apocrif”, „Apropo de Kant”, „Îndesat Purgatoriu”, „Moartea ca un timbru nedezlipit”, „Raiul ca și copilărie neîntrecută”, „Puterea îngerului și Rezoluția Sophiei” indică imediat faptul că poetul operează simultan cu teologia, filosofia, memoria personală, mitologia rurală. Nu există aproape niciun poem care să rămână strict descriptiv. Fiecare imagine concretă este împinsă spre alegorie. Volumul poate fi citit pe trei niveluri: autobiografic, mitic și metafizic. Poemul 25, Renunțarea la a fi, este una dintre cele mai emoționante secvențe ale cărții: „nu am la dispoziție nici măcar o fotografie de-a lui”. Figura tatălui absent revine ca traumă fondatoare. Scaunul rămas gol la masa de Crăciun și mama devenită „văduvă proaspătă” creează una dintre puținele zone de autentică emoție directă din volum. Nivelul mitic conjugă o poetică a arhetipului, deoarece satul nu este sat, calul nu este cal, iar fântâna nu este nici ea fântână. Calul apare în zeci de ipostaze: calul mort; calul absent; calul cabrat; calul din amurg; calul de lângă fântână. El amintește de funcția simbolică a calului din mitologia universală: vehicul între lumi. În tradiția europeană, de la Rilke până la Trakl, calul este asociat adesea trecerii și destinului. La acest autor, el devine chiar figura timpului. El este mai mult decât un element pastoral: reprezintă energia vitală aflată în retragere, ecou al unei lumi care se stinge. Cel de-al treilea nivel este cel metafizic. Aproape toate poemele se raportează la problema morții, dar nu la moartea biologică, ci la moartea ca experiență a gândirii. „Dacă Satana scoate pe cealaltă Satană din joc” este construit ca o predică răsturnată. Poetul recitește Evanghelia în cheie existențială și se observă influențe din discursul sapiențial și din literatura patristică. Cartea propune câteva formule rare în poezia contemporană: amestecul dintre imaginarul rural și teologia speculativă; folosirea conceptelor filosofice în context liric; construcția unor poeme-fluviu aproape fără puncte de sprijin narative; transformarea satului într-un spațiu metafizic; recuperarea mitologiei creștine într-o formulă apropiată postmodernismului religios. Volumul impresionează prin amploarea imaginarului și prin capacitatea de a transforma experiențe aparent locale într-o meditație asupra destinului uman. Fântâna, calul, mama, satul, moartea și Dumnezeu alcătuiesc un sistem simbolic coerent, care traversează întreaga carte. Dincolo de unele excese de proliferare metaforică, poezia se remarcă prin forță vizionară, autenticitate existențială și printr-o rară încercare de a reconcilia memoria rurală cu marile întrebări ale metafizicii. Una dintre surprizele volumului Sorocul aducerilor aminte este tocmai faptul că, deși rădăcinile sale sunt profund maramureșene, imaginarul și mecanismele de construcție poetică depășesc constant regionalul și dialoghează cu mari modele ale liricii europene. Există o evidentă afinitate cu lirica lui Federico García Lorca, vizibilă prin transformarea elementelor rurale în simboluri ale destinului. La Lorca, luna, calul, apa și sângele sunt purtătoare de fatalitate. La Tomai, apa, fântâna și calul îndeplinesc o funcție asemănătoare, devenind semne ale trecerii și ale unei ordini misterioase care guvernează existența. În numeroase texte, poetul cultivă și o dimensiune vizionară care îl apropie de William Blake. Întreaga construcție simbolică a unor poeme precum „Dacă Satana scoate pe cealaltă Satană din joc” sau „Porunca revenea de drept cuvântului sălbăticit” este întemeiată pe o percepție profetică a realității. Universul este privit ca un vast text spiritual ale cărui semne trebuie descifrate. Vasile Tomai, în descendența lui W. Blake împărtășește convingerea că lumea vizibilă ascunde o lume nevăzută, accesibilă doar prin revelație poetică. Sorocul aducerilor aminte poate fi citit ca o sinteză originală între spiritualitatea răsăriteană, sensibilitatea rurală românească și marile direcții ale liricii universale moderne. Vasile Tomai reușește să transforme experiența unei lumi locale într-o meditație cu valoare universală despre timp, memorie, credință și destin, confirmând că poezia nu aparține niciodată exclusiv unui loc, ci umanității întregi. Daniela Sitar-Tăut
