19/06/2026
Tristețe și bucurie în viața girafelor de Tiago Rodrigues. pe scena Teatrului Alexie Mateevici
Regie: Edda Coza și Coza
, text semnat de Tania Însurățelu
Bilete 👉 https://tam.md/tc-events/tristete-si-bucurie-in-viata-girafelor-27-iunie/
Când aveam 9 ani s-a înecat un verisor de-al meu în râul Prut. Cateva zile nu-i găseau trupul dar toti adulții erau siguri că e înecat. Eu însă mai speram că e viu, că s-a rătăcit printre copacii de pe malul râului și îi promiteam lui Dumnezeu că dacă revine badea Slavic acasă, renunț la sarafanul meu nou, cumpărat de mama pentru 1 septembrie care se apropia... Apoi, țin minte bine că auzisem despre profesia de salvaMAR și eu îmi doream să devin salvaRÂU - căci noi în Moldova mare nu avem...
Acestea sunt amintirile pe care mi l-a declanșat spectacolul „Tristețe și bucurie în viața girafelor” de Tiago Rodrigues, în m***area Teatrului Alexie Mateevici.
Când realitatea devine prea dură, copilul nu o explică - o joacă, iar jocul devine singura formă de supraviețuire. Spectacolul pornește exact de aici: dintr-o pierdere pe care un copil nu o poate înțelege sau spune direct și pe care o transformă într-un alt mod de a vedea lumea, prin joc, limbaj și imaginație.
Spectacolul ne arată lumea Girafei, o fetiță de nouă ani rămasă fără mamă care nu își exprimă durerea direct ci o ocolește și vorbește în definiții, clasificări și formule neobișnuit de precise pentru vârsta ei. Nu spune „mama”, ci „femeia care mi-a fost mamă”. Nu spune „tata”, ci „bărbatul care mi-e tată” — un mod de a ține durerea la distanță, făcând-o mai ușor de suportat prin cuvinte reci, nu emoționale. Spectacolul oglindește atât de clar felul în care funcționează creierul, el nu „neagă” pierderea, ci o mută din zona de durere directă în zona de organizare pentru a o face suportabilă.
Girafa este fiica unui actor șomer iar spectacolul prezintă călătoria ei în Lisabona ca să obțină bani pentru un abonament TV - sau, cu alte cuvinte, pentru nevoia de a restabili ordinea într-o lume care a fost ruptă și fracturată de moartea mamei. Trauma si tragedia reies atât de emoționant din aventura ei alături de bărbatul care îi este tată și Judy, ursulețul ei de pluș.
Diana Boşcov – Girafa – este o actriță profesionistă adultă, dar reușește să intre în rol cu o naturalețe remarcabilă, fără să mimeze copilăria. Ea o construiește din detalii precise - gesturi fragile, atenție permanentă la mediu și o curiozitate specifică unui copil de nouă ani, fără a cădea în exagerare sau caricatură. O ajută și aspectul fizic – o înălțime ușor mai mică decât media și aparatul dentar devin elemente care susțin credibilitatea personajului.
Lumea Girafei este susținută constant de bărbatul care îi este tată, interpretat de Grigore Bechet, de care nu ai cm să nu te îndrăgostești. Jocul lui este nucleul emoțional al spectacolului. Fiecare transformare scenică dintr-un personaj în altul în toată călătoria Girafei exprimă iubirea - nu ca declarație, ci ca prezență activă care susține imaginația copilului. Iar această disponibilitate a tatălui devine una dintre cele mai puternice axe ale spectacolului. Cu asta ar trebui să se întoarcă acasă fiecare spectator - inspirația de a fi prezent în viața copiilor lor.
În contrapunct, ursul Judy Garland, interpretat de Victor Untilă , aduce energie, culoare și multă mișcare în spectacol. Jocul său actoricesc are un umor natural, construit din reacții rapide, replici directe și o prezență scenică foarte vie.
În plus, personajul are o particularitate importantă: nu este „văzut” de Bărbatul care îi este tată, o alegere îl plasează într-o zonă mai degrabă imaginară sau interioară, Această absență de la „realitatea adulților” îi dă mai multă libertate scenică și îl transformă într-o prezență imprevizibilă, care rupe ritmul controlat al Girafei și aduce pe scenă un amestec de umor și haos emoțional.
📌 Cu ce rămâi după spectacol
Rămâne, în primul rând, ideea că imaginația nu este o evadare, ci un mecanism de supraviețuire emoțională. Rămâne apoi imaginea unui tată care nu salvează nimic în sens clasic, dar care continuă să intre în joc, chiar și atunci când jocul devine epuizant.
Și, poate cel mai important, rămâne întrebarea incomodă pe care spectacolul o lasă deschisă: cât din vindecarea unui copil depinde de explicații și cât depinde de disponibilitatea unui adult, de prezența lui reală?
Foto: Nadejda Albertovna 🔥
