20/04/2026
La cursul de franceză, toate locurile erau ocupate. Toate, în afară de cel de lângă fata cu ochi migdalați, care părea că mă cheamă fără să spună nimic.
— Wang Mei, s-a prezentat ea, zâmbind cu toată fața.
— Laura, i-am răspuns, prăbușindu-mă pe scaun cu ușurarea celui salvat de la execuția de a sta singur în prima bancă.
Am aflat repede de ce Wang Mei era singuratică. Restul clasei era o suită de cupluri venite să șușotească franceza împreună, iar Mei era singura care nu știa nicio boabă în afară de „Bonjour”. Însă spre invidia noastră, a celor care ne luptam cu capetele de balaur ale verbelor neregulate, ea avea cele mai bune note. Stătea smirna și absorbea totul cu o viteză uimitoare.
În pauză, am aflat că are 29 de ani și e măritată cu un francez.
— Oh, deci ai cu cine să exersezi acasă! i-am zis eu.
S-a uitat la mine cu ochii ei săgalnici fără să înțeleg ce însemna fizionomia ei zâmbitoare:
— Soțul meu n-are răbdare. Ne vedem doar seara, târziu. El are mulți prieteni, nu mănâncă acasă. El vrea să fie cu ei și ar fi egoist să-i stric plăcerea.
M-am uitat la ea fără să înțeleg. Cum adică... Păi și atunci de ce te-ai mai măritat? mi-a scăpat mie, înainte să-mi amintesc că nu eram cu prietenele mele la o cafea în spatele blocului, în România.
— Și ce faci toată ziua singură, am început eu chestionarul?
— Învăț franceză, calc haine, pregătesc mâncarea, mănânc și îl aștept pe Nicolas.
— Tu îl iubești? am întrebat-o cu indiscreția celui care crede că are toate soluțiile la purtător.
S-a fâsticit:
— Sigur că da, dar voi... voi sunteți foarte direcți.
Mi-am amintit de prima mea lecție de supraviețuire în Belgia, când o directoare de la grădiniță, o englezoaică naturalizată, mi-a administrat prima palmă de Occident: „Voi, românii, vă corcoliți copiii prea tare! Îi îmbrăcați prea gros, îi țineți toată ziua în brațe și apoi vă mirați că nu știu să-și lege șireturile!”. Am sărit ca electrocutată. Acum, în fața lui Wang Mei, simțeam impulsul irezistibil de a da șocul mai departe.
— Mei, fii atentă! În Europa, cine nu e la masă, ajunge pe meniu. Dacă tu alegi să fii o fantomă, soțul tău o să se trezească „singur” într-o gașcă de prietene foarte dornice să-ți preia rolul.
Chinezoaica mă fixa prin cele două liniuțe oblice, cu o căutătură neutră din care nu reușeam să disting nici aprobare, dar nici revoltă.
— Invită-i pe toți acasă, am continuat eu. Gătește pentru ei. În Europa dragostea chiar trece prin stomac.
— Asta ar putea să-l supere pe soțul meu, se împotrivi Mei.
— Tu te-ai înfuria să fii invitată de soțul tău în oraș? i-am învârtit eu răspunsul cu o față știe tot.
A zâmbit reținut, iar eu m-am temut că data viitoare se va muta în altă bancă, departe de sfaturile mele părintești.
În spatele nostru, un cuplu de polonezi dădea tonul sonor al clasei. Ea, frumoasă de-ți tăia respirația, iar el înfipt ca un mic Zelensky, umflându-și mușchii la fiecare pauză. Conversația lor era o cascadă de consoane imposibile, ca o zdrăngăneală de tacâmuri ce se izbesc de brațul rotativ al mașinii de spălat vase: „zgeșce, șce, zdrajce-ce”.
Într-un moment de repaos, profesoara de franceză ne-a aruncat întrebarea capcană: „Ce vă face fericiți?”.
Italienii au strigat: „Pizza! Pasta!”. Iranianul a visat la o nevastă frumoasă. Poloneza a oftat metafizic: „Să fiu iubită!” În schimb polonezul ei, deconectat complet de la frecvența romantică, a strigat cu pofta celui care tocmai a prins peștișorul auriu: „Bani! Mulți bani!”.
Venise rândul nostru. Văzând că Mei s-a fâsticit sub privirile tuturor, am intervenit eu, cu replica mea clasică de mămică româncă: „Copiii. Dacă ei sunt bine, eu sunt fericită."
— Pe mine mă fac fericită cărțile, a rostit chinezoaica, prinzând dintr-odată curaj. „Marginea Apei” este cartea mea preferată. E o poveste despre rezistența în fața nedreptății.
În sală s-a lăsat brusc tăcerea. Polonezul și partenera lui s-au oprit din dialogul lor sacadat, plin de zdruncinături și consoane. Restul clasei o privea cu uimire pe tăcuta Wang Mei. Nimeni n-ar fi bănuit că sub acea timiditate fragilă se ascundea, de fapt, o specialistă de marcă în literatură antică, cu doctorat la prestigioasa Peking University.
Între două exerciții cu passé composé, Wang Mei m-a privit fix:
— Laura, voi, europenii... cm de vă recunoașteți între voi? Toți arătați la fel!
Am rămas cu pixul în aer, uluită. Ce ironie... și eu care-i vedeam pe toți ca pe niște gemeni trași la xerox! I-am turuit atunci despre cât de pestriță e lumea noastră: o paletă întreagă, de la blonzi spălăciți la roșcați aprinși, de la „firfirei” mărunți până la lunganii olandezi și că n-ai cm să confunzi un portughez cu un neamț.
— Prostii. Asta e doar în capul tău. Pentru mine, sunteți toți la fel. Aveți toți aceeași construcție, aceleași trăsături.
M-am uitat la fața ei, fină ca porțelanul, și mi-am înghițit replica. Am realizat că, odată ce schimbi meridianul, suntem toți niște analfabeți culturali. Ne uităm ca vițelul la poarta nouă, oricât de savanți ne-am crede la noi în bătătură.
Când am revăzut-o la curs, peste două zile, Mei era toată numai zâmbet.
— Am ascultat sfatul tău, m-a anunțat încă de la ușă! I-am invitat pe toți la masă. Prietenii soțului meu au fost încântați! M-au întrebat de ce nu vin cu ei în fiecare seară. Au vorbit cu mine în franceză și mi-au zis că mă descurc minunat.
Se pare că pachețelele de primăvară au o forță de negociere pe care nicio diplomație de protocol n-o poate atinge. O priveam pe Mei cm își așeza cuminte caietul, radiantă, în timp ce eu încercam să-mi accept condiția de simplu pion european, cam șters și cam „de serie”, care a avut șansa vieții să stea la aceeași masă cu o specialistă în literatură antică, cu pedigree de Beijing și o modestie pe măsură.
Te-ai simțit vreodată ca un «analfabet cultural» într-o țară nouă? Spune-mi povestea ta în comentarii.
