08/10/2026
Sunt mamă de adolescenți și asta îmi ocupă tot timpul.
Explic pentru cei care au bebeluși și se cred cei mai ocupați din lume: a fi părinte de adolescenți e o altă tură de gardă, dar pe steroizi. Nu te mai stresezi ca în trecut că-ți pică copilul în cap de la etaj dacă iese din premergător sau că-i ies dinții și faci nopți albe ca în sesiune, ci intri într-o stare de veghe intensă: îi suni și nu răspund, iar la fiecare oră de întârziere îți faci scenarii mai ceva ca în filmele cu Sherlock Holmes.
Pe Facebook și pe Instagram, sfaturile despre creșterea copiilor se termină undeva pe la șapte-opt ani. Până acolo ai de toate: ghirlande de hârtie creponată, o sută de feluri de a lipi macaroane, castane și frunze pe carton, corturi făcute dintr-un cearșaf și două scaune, lumânări pe care lipești poze, felicitări cu amprente de piciorușe și de pălmuțe — alea pe care le dai bunicilor și pe care bunicii le pun pe frigider fix înainte să ajungi tu în vizită, ca să vezi că n-au aruncat nimic.
Mă minunez și acum de câtă răbdare am avut. Câte activități fără niciun rost am dus până la capăt, pentru că erau drăguțe, educative și la modă.
Din moda ailaltă, aia cu instrumentul, m-am oprit la timp. I-am dat pe amândoi, ba la pian, ba la tobe și la solfegiu; pe cel mic îl înscrisesem chiar și la vioară. Cum o vedea, i se jeluia privirea. Un an așa, încă unul așa.
Apoi i-am mutat pe sporturi, care mai de care mai bune: volei, baschet, înot, hochei pe gheață. Cel mare a descoperit și hocheiul pe iarbă. Singurul pe care l-am sărit a fost fotbalul, și numai fiindcă îl auzisem odată pe Gică Hagi într-un interviu, salutându-și fanii în monosilabe. Le-am cumpărat în schimb cărți și am făcut un sport din a-i stresa să citească.
Nu s-a prins nici instrumentul, nici sportul. Nimic din tot ce am plimbat eu cu mașina ani la rând nu s-a lipit de ei. Cititul s-a prins, dar mult mai târziu și fără niciun merit al meu: cel mare s-a apucat singur, cam pe când încetasem eu să-l mai bat la cap, iar cel mic încă mă prostește că citește — sau chiar citește, dar numai dacă îl las o oră pe jocuri.
O vreme am rămas blocată în căutarea celor zece activități de făcut împreună cu un adolescent care are în sânge să te contrazică și are propriile lui opinii despre tine. Nu există însă bricolaje pentru asta și nici magazine care să-ți vândă rețete sigure de teambuilding între părinți și adolescenți.
M-am tot uitat la fotografia asta. E o poză veche, cu un băiat gigant în sufrageria părinților lui, în Bronx. Par din două lumi diferite: părinții, întrerupți din taclalele zilnice, iar băiatul lor mai degrabă un personaj de poveste, năvălind în micuțul salon sprijinit în baston.
Și nu știu de ce toată povestea cu adolescența și giganul din Bronx mă duce cu gândul la Kandinsky, care la început picta foarte cuminte: case, biserici, călăreți. Într-o seară însă, când a intrat în atelier, a văzut lângă perete un tablou cu forme ciudate și culori, pe care nu-l mai văzuse niciodată.
I s-a părut atât de frumos, încât a rămas cu gura căscată și a început să se întrebe prin ce minune ajunsese tabloul ăla la el în atelier. Dar când s-a apropiat mai bine, ce să vezi? A realizat că misterul acelei picturi uimitoare era, de fapt, propriul lui tablou, pus invers, pe o parte. Întâmplarea asta simplă l-a transformat în primul pictor abstract.
Cam așa e și cu copiii. Îi știi de când erau de-o șchioapă și, într-o seară, când intri în bucătărie, vezi la masă un om pe care nu-l cunoști, dar care îți cere bani și îți deschide frigiderul ca la el acasă. Nu s-a stricat nimic, e doar răsturnat pe o parte sau pare abstract.
Așa arată casa mea într-o seară obișnuită. Noi, părinții, obosiți, dar îngăduitori; iar copiii mei, cu căștile în urechi, într-o lume plină de mileuri bătrânești rămase de la străbunica soțului meu, pe care mie mi-e milă să le arunc, deși nu-mi fac iluzii că o să le las cuiva moștenire.
---
(Diane Arbus, „A Jewish Giant at home with his parents in the Bronx, N.Y.", 1970. Imagine prelucrată.)
