27/05/2025
“𝗖𝗿𝘂𝗰𝗶𝗹𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗹â𝗻𝗴”
O legendă pe care nici preoții n-au vrut s-o dezgroape.
Într-o poiană uitată dintre Hoteni și Negrești, aproape de o linie de hotar veche, zac patru cruci de piatră acoperite de mușchi. Nimeni nu mai știe de ce sunt acolo. Nu apare niciun nume, niciodată. Doar un simbol ciudat, ca o stea cu opt colțuri, săpat adânc în piatră.
Bătrânii oșeni spun că acolo, în urmă cu mai bine de o sută de ani, a fost îngropată o fată. Ana lui Țifrea, o copilă frumoasă, care „nu se închina cm trebe” și era văzută des vorbind singură în pădure. Într-o noapte de noiembrie, a fost găsită spânzurată de un fag negru, cu pământul în jur uscat ca și cenușa.
După ce au îngropat-o în grabă, au început blestemele: vacile nu mai dădeau lapte, copiii se nășteau cu ochii deschiși și nu plângeau, iar în fiecare primăvară, cineva dispărea în pădure. Mereu câte unul. Fără urme. Fără țipete.
Preotul satului a chemat alți trei preoți și au pus patru cruci peste mormânt. Au postit o săptămână, apoi au sigilat locul cu slujbe care nu se mai țin azi. De atunci, nimeni n-a mai dispărut... dar nici nu se apropie cineva de poiana aceea.
..Doar că, de vreo doi ani, lumea spune că pietrele plâng. Când plouă, din vârful crucilor curge apă roșie, ca sângele. Și într-o noapte de martie, niște tineri care s-au încumetat să ajungă până acolo au fugit urlând, lăsând totul în urmă — telefoane, rucsacuri, chiar și mașina.
Unul dintre ei, după câteva zile, ar fi spus că a auzit o voce de femeie, aproape de crucea din mijloc, care i-a șoptit:
„S-o dezgropați… că nu doarme.”
