29/04/2026
În numărul 5 al revistei Vatra Veche, distinsa doamnă Ottilia Ardeleanu semnează o cronică dedicată volumului meu, Fiul mării, apărut la Editura Ex Ponto.
Mulțumesc din suflet pentru această generoasă cronică, pentru cuvintele frumoase și pentru modul atât de atent în care ați receptat volumul meu.
Este o onoare și o mare bucurie ca această carte să întâlnească asemenea cititori și asemenea condeie critice.
E-n sânge poezia
Cronică la: Fiul mării de George Eugen Itoafă
În rândul iubitorilor mării se înscrie și tânărul George Eugen Itoafă, locuitor al Constanței și umblător pe urmele unchiului său, Adrian George Itoafă, cel aflat deja printre îngeri: “Un unchi poet, cu al său har,/ scria la fel, fără hotar./ E-n sânge versul ce-l rostesc,/ e tot ce simt și ce gândesc.” (E-n sânge poezia).
Debutul are loc tot la țărm, la binecunoscuta editură Ex Ponto, sub titlul Fiul mării, bine ales spre a destăinui legătura și bucuria de a aparține acestui ținut estic, unic, mai ales pentru că aici, cândva, a scris, într-un destin tragic, marele Ovidius Publius Nasso.
Prefața cărții este asigurată de criticul dobrogean Diana Dobrița Bîlea care afirmă: “Volumul Fiul mării se dovedește a fi o carte a începuturilor și a revelațiilor, în care tânărul autor George Eugen Itoafă își afirmă vocea sinceră. Poezia sa conturează portretul unui creator în plină devenire, care își transformă viața în artă, iar arta în mărturie. Debutul acesta poetic este unul promițător.”.
Structurat pe opt fascicule, volumul îmbină mai multe genuri de poezie: clasic, vers alb, minipoem, haiku.
Autorul asociază fizicul uman obiectelor și fenomenelor naturale. Astfel, inima este o tobă cosmică, sufletul - un arbore secular, vocea - o flacără mică și mâna - un vultur. Sinele îi este flacără, după cm dimensiunea dorului, acest simțământ de neegalat.
Multe dintre textele din acest volum se cheamă a fi elogiu adus poeziei. Poezia este trăire vie: “Am învățat să fiu și asta-i tot./ Vă spun că sunt aici și încă pot/ să-mi înalț visul ca pe-un zmeu/ într-un troheu,/ în curcubeu.”. (Am învățat să fiu).
Pentru autor, poezia este sacrificială. Ea înseamnă învățare, suiș, bucuria de a deschide încă și încă o ușă a destinului, este însăși sinceritatea cu care se destăinuie lumii, este lecția prin care învață să urce atent treaptă cu treaptă pe scara către izbândă: “Nu-mi așterne covoare de flori,/ căci pașii mei trebuie să cunoască pietrele./... // Nu-mi dărui lumina toată,/ lasă-mi și umbre prin care să trec./... // Nu-mi spune că știu destul,/ căci fiecare zi aduce alte lecții.” (Scară).
Conștientizează aportul divin și tocmai de aceea, poetul afirmă: “E greu s-ajungi, dar visul nu se teme./ când ai curaj să-ți fii tu însuți scut.” (Mesaj).
Avântul tineresc se simte chiar în Scrisul are aripi: “Mâna mea e o pasăre/ care zboară fără cer,/ dar tot găsește drum.”.
Uneori, a scrie poezie este cm ai fi prins într-o matcă proprie sau, și mai mult, într-un tipar care se potrivește sinelui. Spiritual vorbind, este ca și cm poetul ar fi bătut în cuie, cu poezia lui cu tot: “M-au pus în rame,/ dar mi-au greșit măsura./Am fost prea simplu pentru unii/ și prea complicat pentru alții.” (Mai bine altfel).
George Eugen Itoafă are căutările sale, granițe până la care ajunge și pe care uneori le poate depăși, crezurile sale, gânduri, umbre, doruri, imaginații, amintiri, duioșii, un tren în care urcă de câte ori inspirația vine ca o valiză grea în mâna sa și cu care coboară, de fiecare dată pe o coală de hârtie, ca pe un peron plin de idei în loc de oameni. Este frumos traseul său și metaforic!
Poezia este natură! Umană sau mediu înconjurător! George Eugen Itoafă surprinde cu sinceritate acest liant între om și natură: “Mi-am scris poemul/ pe o frunză căzută,/ înmuind vântul/ în cerneala ploii./ L-am lăsat pe o bancă,/ în parc,/ să-l citească o altă frunză căzând,/ căci ele, frunzele,/ știu cel mai bine ce înseamna căderea. ” (Poem pe o frunză).
Căderea frunzelor nu este o întâmplare în versurile autorului, ea vrea să însemne puterea de a îndura, de a nu dispera, de a înțelege că în legile scrisului există și situația în care, vrând să urci muntele inspirației, te poți prăvăli în prăpastia deziluziei. Căderea frunzelor semnifică resemnare, totodată mândrie, toleranță și dorință de a o lua de la capăt. Aș putea spune că poezia este un adevărat proces de fotosinteză, revenind la frunzele care hrănesc arborii și plantele prin fotosinteza luminii. Cum și frunzele, poezia este oxigenul poetului! Iată ce legătură irezistibilă construiește George Eugen Itoafă între frunză și coala de scris, ambele cu sarcini distincte în viața omului!
Amintirile despre copilărie vin cu tentă coșbuciană: “Pe uliță aleargă-o ceată/ cu glasuri vii ce curg ușor,/ și-n râsul lor mai stă o dată/copilăria pe ogor.” (Copilărie).
Într-un alt text, începe eminescian: “Copil fiind, eram mai grăbit,/ voiam să știu tot, oameni mari să imit” (Timpul, prieten și dușman).
Copilăria este globul de cristal prin care își vede toate jocurile, incurile, obiectele și oamenii care l-au marcat, literatura care i-a însemnat drumul spre poezie. Regretul că inocența este deja sub voalurile evanescenței și că realitatea maturizării are cu totul alte chipuri sunt descrise în Globul de cristal: “Când eram mic, credeam în povești,/ în stele căzute și-n fapte cerești./ Acum, calc prin praf cu visuri jumate/ și lumea e plină de măști vinovate.”.
Discrepanța dintre scrisul de mână, de când lumea, și scrisul pe tastaturi, modern și tehnic, este evidențiată ca pe o pierdere a timpului din urmă, cu miros de cerneală și hârtie. Sentimentul de revelație prin scris s-a estompat și el: “În sertar mai stă o foaie ruptă/ cu scrisul meu tremurat de atunci.” (Ecoul timpului pierdut).
Banca veche devine locul care amintește de nume încrustate în memorie, de oameni care au călătorit în același compartiment al inimii, un timp, și de oameni răzlețiți prin lume care au apucat pe alte poteci ale vieții. Banca veche este ca un sălaș părăsit acum, dar pe care amintirile s-au așezat una lângă alta: “Pe banca din parc/ stau vechi amintiri./ Sunt nume/ pe care nu le-am mai rostit.// În aer plutește ceva,/ un râs uitat, o privire scurtă-/ ah, doar amintiri!/ Mă întreb/ unde s-au dus toți.” (Vechi amintiri).
După cm spuneam, natura este o a doua fire a poetului. Astfel, în fasciculul al cincilea, În sufletul naturii, autorul reliefează relația sa strânsă cu mediul, sursă de inspirație și desfătare sufletească. Se pare că anotimpul preferat este toamna, cea plină de armonie, culoare și bogăție, toamna pe care George Eugen Itoafă o numește și pictor și compozitor, întrucât ea nu este numai cromatică, dar și compoziție din acorduri fine, generoase. Din nou, frunzele îi țin isonul!
Este secțiunea în care se pleacă asupra munților, pădurii, păsărilor, lupilor, ciutelor, cerbilor, mării, orizontului, pământului, soarelui, stelelor. Și, iată câte culori aici...! Și iată ce freamăt, zumzet, ciripit, tropăit...!
Se simte acel dulce grai și acel sublim plai pe care și marii poeți români le-au cântat de-a lungul vremurilor. Se simte mirosul și dorul de pământ românesc: “Păstorul își strânge cojocul pe piept,/ înfige toiagul în pământ/ și murmură cânturi fermecate,/ rămase din vremea dacilor,/ care vorbeau despre frăția cu fiarele./ Când urlă lupii, până și moartea ascultă.” (Legea pădurii).
Dragostea de țară și de neam este descrisă în câteva poezii grupate sub titlul Țara din povești și chipuri. Ca și cm copilul se joacă încă prin sufletul lui George Eugen Itoafă de-a “Țară, țară, vrem ostași”, așa și versurile sale sunt încărcate de emoția de odinioară, a celui care a trăit primii ani din viață la sat și a gustat din plinătatea bucuriei și a tradițiilor. Are o poezie intitulată E țara mea care face deliciul imaginii satului românesc și ale cărei versuri îmi amintesc de celebrul: “Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” din poezia “Sufletul satului” de Lucian Blaga. Reproduc aici întreaga poezie, întrucât ea nu poate fi fracturată în niciun fel: “E țara mea cu horă la fântână,/ cu coasa-n zori și pâinea din țărână/ și doina dusă-n cant de o bătrână.// Aici se-ntoarce timpul în izvoare/ și cântă cucul dorurile-amare,/ să mângâie și om, și floare.// E țara mea cu inima română,/ ce-n orice colț de suflet mă îngână/ și peste viața mea-i stăpână.” (E țara mea).
Aș termina în același context al veșniciei în care coexistă poezia și muza ei: “Aprind o stea în amintirea-ți vie,/ să-mi lumineze drumul în pustie/ și simt cm arde-n mine-o poezie/ din vremuri ce-au căzut în veșnicie.” (Muza).
Poezia simțitoare și sinceră a tânărului George Eugen Itoafă este una care promite! Îi urez succes în continuare. Pentru că: “orice început nou vine din sfârșitul altui început” – după cm spunea Seneca!
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 22 feb. 2026
