09/12/2025
Într-un colț de sat uitat de timp, acolo unde fumul se ridica drept din coșurile caselor și câinii lătrau către lună, femeile își adunau sufletul laolaltă, într-un vechi legământ al neamului: 𝗦𝗲𝘇𝗮𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲𝗮. Era ceasul în care munca și taina se țeseau laolaltă, iar vorbele se rosteau așa cm curge apa limpede din izvor — fără grabă, fără podoabe, dar pline de înțeles.
„𝘊𝘢𝘯𝘥 𝘴𝘦 𝘴𝘵𝘳𝘢𝘯𝘨𝘦 𝘭𝘶𝘮𝘦𝘢 𝘭𝘢 𝘴𝘧𝘢𝘵 𝘴𝘪 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘶𝘭 𝘴𝘦 𝘪𝘮𝘱𝘭𝘦𝘵𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘤𝘶 𝘷𝘰𝘳𝘣𝘢, 𝘢𝘵𝘶𝘯𝘤𝘪 𝘴𝘢𝘵𝘶𝘭 𝘵𝘳𝘢𝘪𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘤𝘢 𝘰 𝘪𝘯𝘪𝘮𝘢 𝘮𝘢𝘳𝘦”, scria un bătrân cronicar al locurilor.
Pe lavițele joase, acoperite cu țoale țesute de mâini trudite, femeile așezau furca și fusul, războiul mic de mână, andrelele care clincheteau ușor „ca un cânt de păsări”, și firele de lână spălate în pârâu, parfumate de mirosul sălbatic al muntelui. Lumina lămpii de petrol le aprindea ochii ca pe niște stele mici, iar umbrele lor dansau pe pereți, de parcă toate străbunile ar fi venit să ia parte la ce se întâmpla.
Acolo, în tihna serii, 𝘮𝘶𝘯𝘤𝘢 𝘥𝘦𝘷𝘦𝘯𝘦𝘢 𝘳𝘪𝘵𝘶𝘢𝘭. Răsucirea firului era o rugăciune pentru casă. Țesutul unei ii era o binecuvântare pentru copilul nenăscut. Broderia unei catrințe era „scrisul femeii pe pânza vremii”.
Cântau încet, cu glas subțire la început, apoi tot mai plin:
"𝘍𝘰𝘢𝘪𝘦 𝘷𝘦𝘳𝘥𝘦 𝘥𝘦-𝘢𝘭𝘶𝘯𝘦𝘭,
𝘚𝘢𝘥𝘦 𝘥𝘰𝘳𝘶𝘭 𝘭𝘢𝘯𝘨𝘢 𝘦𝘭…"
Și cântecul lor spunea despre iubiri pierdute, despre bărbați plecați la oaste, despre doruri ce ard mocnit în inimă, despre nădejdi și chemări. Iar când glasurile se ridicau la unison, părea că întreg satul se înalță cu ele, legând pământul de cer.
În șezătoare se povesteau 𝗳𝗮𝗯𝘂𝗹𝗲 𝘃𝗲𝗰𝗵𝗶, se spuneau „povești cu foc și cu stafii”, se dezlegau vise și se împărțeau sfaturi. Fetele tinere învățau de la mamele lor nu doar meșteșugul, ci 𝗲𝘀𝗲𝗻𝘁𝗮 𝗳𝗲𝗺𝗶𝗻𝗶𝘁𝗮𝘁𝗶𝗶 𝗿𝗼𝗺𝗮𝗻𝗲𝘀𝘁𝗶: cm să ții casa, cm să așezi masa de sărbătoare, cm să pui floarea în păr la vremea h**ei, cm să-ți păzești inima.
Era locul unde se țesea nu doar pânză, ci și 𝗰𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮. Locul unde satul își afla rădăcina și femeia — rostul.
Șezătoarea era, în felul ei, un 𝗿𝗶𝘁𝘂𝗮𝗹 𝗱𝗲 𝘁𝗿𝗲𝗰𝗲𝗿𝗲: de la fete la neveste, de la mame la bunici, de la un anotimp la altul, de la lume veche la lume nouă. De multe ori, bătrânele aduceau busuioc sfințit, aprindeau un fir de tămâie, rosteau vorbe vechi „ca din psaltirile neamului”. Totul se făcea cu rânduială și grijă, fiindcă, spuneau ele, „𝘂𝗻𝗱𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗮 𝗹𝘂𝗰𝗿𝗲𝗮𝘇𝗮 𝗰𝘂 𝗶𝗻𝗶𝗺𝗮 𝗰𝘂𝗿𝗮𝘁𝗮, 𝗮𝗰𝗼𝗹𝗼 𝗗𝘂𝗺𝗻𝗲𝘇𝗲𝘂 𝗮𝘀𝗲𝗮𝘇𝗮 𝗽𝗮𝗰𝗲𝗮".
Șezătoarea din spectacol devine astfel 𝘀𝗽𝗮𝘁𝗶𝘂𝗹 𝘀𝗮𝗰𝗿𝘂 𝗶𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘁𝗿𝗮𝗱𝗶𝘁𝗶𝗶𝗹𝗲 𝘀𝗲 𝘁𝗿𝗲𝘇𝗲𝘀𝗰, unde memoria străbunelor prinde din nou glas și se așază blând în sufletele celor care privesc. Este clipa în care ne amintim că, oricât de departe am pleca, rădăcinile noastre rămân aceleași.. adânci, luminoase și pline de adevăr.
Mulțumiri profunde:
🙏🏻 Tinca Racaru - pentru minunatele costume autentice din propria-i colecție etnografică
🙏🏻 Lorena Oltean - pentru vocea autentică a folclorului românesc
🙏🏻 Geoline Photography - pentru fotografiile de excepție
Ați fost parte din Renaștere🌹
