Pe scurt, casa ficţiunii nu are o singură fereastră, ci un milion, mai degrabă un număr incalculabil de posibile ferestre; fiecare din ele a fost deschisă sau mai poate să fie încă deschisă în vasta faţadă a casei de către necesităţile viziunii individuale şi datorită presiunii voinţei individuale. Aceste deschideri, de forme şi mărimi diferite, sînt toate aşezate deasupra scenei vieţ
ii umane, încît ne-am fi putut aştepta ca reprezentările lor să fie mai asemănătoare una cu cealaltă. Ele sînt în cel mai bun caz ferestre, doar nişte deschizături în zid, risipite, cocoţate la înălţime; nu sînt uşi prinse în ţîţîni care să se deschidă drept asupra vieţii. Dar au o caracteristică proprie şi anume că la fiecare dintre ele stă o figură înzestrată cu doi ochi sau cel puţin cu un binoclu, ce formează mereu un instrument unic pentru observare, creând persoanei care îl foloseşte o impresie deosebită de oricare alta. Ea şi vecinii săi privesc acelaşi spectacol, dar unul vede mai mult acolo unde celălalt vede mai puţin, unuia părîndu-i-se negru ceea ce altuia i se pare alb, unul zărind ceva mare, câtă, vreme celuilalt i se pare că vede ceva mic, unul redând lucrurile în mare, iar celălalt văzîndu-le cu multă subtilitate. Şi aşa mai departe; nu se poate, din fericire, spune asupra cărui aspect nu se va deschide fereastra pentru anumiţi ochi; „din fericire”, tocmai datorită acestei diversităţi incalculabile. Câmpul care se deschide în faţa ochilor, priveliştea vieţii, reprezintă „alegerea subiectului”; deschiderea fie că e mare, cu balcon, sau doar ca o crăpătură și joasă, constituie „forma literară”; dar ele, luate separat sau împreună, nu sunt nimic fără prezenţa observatorului postat în spatele lor, cu alte cuvinte fără conştiinţa artistului. Astfel vă voi arăta pe dată atât libertatea lui nemărginită cît şi poziţia sa „morală".
