21/08/2026
𝑵𝒖 𝒐𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒎𝒆𝒍𝒐𝒅𝒊𝒆 𝒗𝒆𝒄𝒉𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒇𝒐𝒍𝒄𝒍𝒐𝒓.
O romanță de acum o sută de ani este veche.
Un cântec lăutăresc poate fi vechi.
Un șlagăr interbelic poate fi vechi.
O melodie compusă de cineva al cărui nume s-a pierdut poate fi foarte veche.
Dar niciuna dintre ele nu devine folclor numai pentru că a îmbătrânit.
Aici începe una dintre marile confuzii ale muzicii românești.
Am ajuns să numim „folclor” aproape tot ce sună bătrânesc, are vioară, acordeon, țambal și vorbește despre dor.
Numai că 𝒇𝒐𝒍𝒄𝒍𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒏𝒖 𝒔𝒆 𝒓𝒆𝒄𝒖𝒏𝒐𝒂𝒔̦𝒕𝒆 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒑𝒓𝒂𝒇.
Vechi înseamnă vechi.
Popular înseamnă că a circulat larg.
Lăutăresc înseamnă că aparține unui anumit mediu și unei anumite practici muzicale.
Urban înseamnă că s-a format în lumea orașului.
Semicult poate însemna creație cu autor sau cu influențe culte, ajunsă uneori să circule ca și când ar fi anonimă și tradițională.
Tradițional înseamnă altceva.
Înseamnă comunitate, funcție, transmitere, continuitate.
Iar folcloric nu înseamnă pur și simplu „cântec bătrânesc”.
Există muzică populară care nu este folclor.
Există muzică lăutărească veche care nu este, prin aceasta, folclor tradițional.
Există cântece urbane care, după două-trei generații, ajung să fie confundate cu muzica satului.
Există creații cu autor cărora li s-a uitat autorul și care, tocmai din această cauză, încep să fie prezentate drept „din bătrâni”.
Dar anonimatul nu transformă automat o melodie în folclor.
Nici vechimea.
Nici instrumentația.
Nici costumul popular pus pe scenă.
Dacă numim folclor tot ce este vechi și „sună românește”, atunci cuvântul folclor nu mai spune aproape nimic.
De aceea, înainte să întrebăm:
„𝑪𝒂̂𝒕 𝒅𝒆 𝒗𝒆𝒄𝒉𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒎𝒆𝒍𝒐𝒅𝒊𝒂?”
ar trebui să întrebăm:
𝑪𝒊𝒏𝒆 𝒂 𝒄𝒂̂𝒏𝒕𝒂𝒕-𝒐?
𝑼𝒏𝒅𝒆?
𝑷𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒊𝒏𝒆?
𝑪𝒖 𝒄𝒆 𝒓𝒐𝒔𝒕?
𝑫𝒆 𝒍𝒂 𝒄𝒊𝒏𝒆 𝒂 𝒊̂𝒏𝒗𝒂̆𝒕̦𝒂𝒕-𝒐?
𝑪𝒖𝒎 𝒔-𝒂 𝒕𝒓𝒂𝒏𝒔𝒎𝒊𝒔?
𝑪𝒖𝒎 𝒔-𝒂 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒐 𝒈𝒆𝒏𝒆𝒓𝒂𝒕̦𝒊𝒆 𝒍𝒂 𝒂𝒍𝒕𝒂?
Acolo începe cercetarea serioasă.
Și, de multe ori, abia acolo începe folclorul.
Doamne ajută. 🎻🕯️